Cum să te înţelegi cu România europeană

Susanne Kastner, vicepreşedinta Bundestag-ului, a fost în România pentru lansarea unui proiect de turism transfrontalier pe bicicletă, finanţat în parte şi de statul german, şi a declarat următoarele, după ce a mers cu bicicleta între Dubova şi Orşova: "Drumul de la Caraş Severin spre Drobeta-Turnu Severin este o ruşine. Într-adevăr, am văzut că se lucrează la el, însă se lucrează într-un mod neacceptabil, în bătaie de joc faţă de toţi participanţii. La sfîrşitul campaniei electorale, Guvernul României ar trebui să devină mult mai responsabil şi să se ocupe de această problemă, pentru că alegătorul i-a dat o sarcină. Dacă nu se pot înţelege asupra traseului autostrăzii, măcar să repare drumurile europene (...) Parlamentul Germaniei priveşte cu foarte mare îngrijorare situaţia din România" (HotNews.ro, 23 mai 2008). Susanne Kastner a criticat Guvernul român şi acum cîteva luni, în termeni foarte duri: "Guvernul Flat-Tax-Tăriceanu este orb faţă de problemele sociale din propria ţară. (...) Trebuie să ne unim cu toţii eforturile împotriva ignoranţei pentru domeniul social ce stăpîneşte Palatul Victoria". Dacă asemenea declaraţii ar fi fost făcute în vremea cînd România aştepta aderarea la UE, presa ar fi luat foc, iar Guvernul s-ar fi dat de ceasul morţii să atenueze "impactul negativ asupra imaginii României". Acum - nimic. Pe cine mai interesează că "Parlamentul Germaniei priveşte cu mare îngrijorare situaţia din România"? Să fie la ei acolo, avem şi noi Parlamentul nostru, cu alte îngrijorări (cum să "facă scăpat" dosarul lui Miron Mitrea şi altele din aceeaşi categorie). Cine mai bagă de seamă că un demnitar european de un asemenea nivel foloseşte o stilistică neobişnuită în declaraţiile publice ale politicienilor occidentali ("Guvernul Flat-Tax-Tăriceanu", "drumul este o ruşine", "se lucrează în bătaie de joc", "ignoranţa ce stăpîneşte Palatul Victoria")? Şi nu se poate spune că expresiile dure "i-au scăpat": în multe ţări din Europa de Vest (mai ales în cele germanice) asemenea formule nu se folosesc în mod curent. Şi totuşi, doamna Susanne Kastner n-a reuşit să obţină nici măcar o sprînceană încruntată din partea Guvernului, cu atît mai puţin vreo replică sau vreun punct de vedere. Înainte de 2007, dacă vreun parlament din vreo ţară UE se declara "îngrijorat", ar fi fost alarmă generalizată, căci parlamentele trebuia să ratifice Tratatul de aderare a României. Exemplul mi se pare tipic pentru atitudinea României după aderare: ne-am văzut cu sacii în car... Încă de la începutul anilor ’90, motorul principal al reformelor a fost presiunea Occidentului. Mai întîi voiam clauza naţiunii celei mai favorizate din partea SUA şi am adoptat, şontîc-şontîc, reglementări democratice privind drepturile omului şi ale minorităţilor. Apoi, voiam în Consiliul Europei, în NATO şi în UE, şi am început reformele economice. Orice urmă de melancolie din glasul vreunui demnitar occidental ne dădea fiori, întrezăream imediat "un semnal negativ" şi ne puneam pe treabă. Orice aiureală legislativă era motivată de ai noştri cu "aşa ne cere UE", iar noi, cetăţenii, băgam la cap cu smerenie şi oftam împăcaţi cu soarta, de dragul "marelui moment istoric" al "intrării în lumea civilizată". Iată-ne intraţi şi neadaptaţi. Tocmai pentru că e civilizată, lumea aceasta i-a învăţat pe politicienii ei de vîrf să nu se joace cu vorbele, să respecte termenele, să respecte relaţiile cu alte state ş.a.m.d. Or, cu România europeană e greu să te înţelegi. Demnitarii noştri sînt mai ocupaţi decît ai lor; şi n-au - mă tem - aceleaşi "ocupaţiuni mintale", vorba lui Moromete. Promisiunile că reformele vor continua şi după aderare nu sînt respectate; dar nici modul de a face politică nu e compatibil cu "al lor". Şi aici se află - cred - una dintre cheile neînţelegerii. Dincolo de tratative, de negocieri, de presiuni care pot fi făcute, atîta timp cît în politica românească predomină păcăleala şi vorbele umflate, obsesia "imaginii publice" şi abureala cetăţenilor, Uniunea Europeană nu are ce să ne mai facă. Cînd un parlamentar german, suedez, francez, britanic, danez (etc.) ajunge să spună că Parlamentul său "e îngrijorat", e conştient de seriozitatea spuselor sale. Îşi asumă ce spune. Greutatea "semnalului politic" e mare, la fel de mare ca şi înainte de 2007, numai că între timp ai noştri s-au trezit într-o ţară "egală" cu toate celelalte, ca membră a UE. Nu sîntem singurii: şi ţările intrate în 2004 în UE au trecut prin perioada lor de delăsare internă şi nepăsare faţă de ecourile externe. Există o mică parte bună în această transformare de atitudine: am scăpat de "sensibilitatea" faţă de ce spun străinii, aşa că avem şanse, în timp, să scăpăm şi de complexul aferent. Partea rea e că procesul de "desensibilizare" duce uneori pînă la nesimţirea totală. Acum reformele trebuie făcute pentru că există voinţa de a le face, nu pentru că "ne cere UE". Politica trebuie să se schimbe, tocmai pentru că sîntem în UE. Dar asta va mai dura multă vreme. Pînă atunci, instituţiile europene şi politicienii din celelalte ţări se vor înţelege, adesea, greu sau deloc, cu "stilul" nostru. Şi nici măcar şantajul cu tăierea fondurilor, dacă nu facem ce trebuie, nu ţine. Românu’ e gata oricînd să spună "ducă-se, unde a mers mia, merge şi suta". Şi apoi, n-au decît să taie cît vor, oricum nu reuşim să cheltuim atîta bănet, din lipsă de proiecte. Adică - vorba doamnei Kastner - pentru că "se lucrează în bătaie de joc"...