Cu sufletul la gură

De ani întregi, ne plîngem că nu sînt bani pentru cercetare. Tot de ani întregi, ne lăudăm cu succesele internaţionale ale unora dintre cercetătorii noştri şi le folosim pentru a ilustra, obsedant, teoria că sîntem neputincioşi şi blestemaţi, "o să se aleagă praful", "ca la noi la nimeni" şi aşa mai departe. Cam acestea sînt extremele între care se mişcă discursul public despre starea ştiinţei în societatea noastră. Altminteri, cercetarea ştiinţifică nu este o preocupare permanentă decît pentru cei direct implicaţi: ea nu se află pe agenda publicului şi, din păcate, nici pe agenda presei. Ziarele şi televiziunile vorbesc despre ştiinţe doar dacă ele sînt sursa unor ştiri cu potenţial de senzaţie sau măcar de pitoresc: descoperirea vreunui medicament care tratează o boală gravă are şansa să devină o ştire, pe undeva pe la coada telejurnalului; inovaţiile tehnologice au şi ele şansa să pătrundă în sumarul ştirilor, la fel orice studiu despre viaţa sexuală. În rest, mai nimic. Cotidienele naţionale nu au pagini permanente dedicate ştiinţelor, aşa cum au suratele lor din Germania sau Marea Britanie, de pildă. Cer cam mult, nu? Ziarele noastre abia au înjghebat, după ani întregi, cîte-o pagină culturală... Oricum, nemaifiind obişnuiţi cu prezenţa ei zilnică în orizontul nostru de preocupări, nu mai ştim să tratăm ştiinţa aşa cum trebuie. Cînd avem de-a face cu un eveniment ştiinţific, ne poticnim, jurnalişti şi cetăţeni deopotrivă, în stereotipiile pe care le-am adunat în timpul tranziţiei. Cel puţin asta mi se pare că s-a întîmplat săptămîna trecută, cînd s-a lansat Gramatica Academiei: ziarele au scris cum s-au priceput, într-un efort plin de bunăvoinţă care merită apreciat. Problema e că, de fapt, nu s-au priceput. Ceea ce numim în mod curent "Gramatica Academiei" este un tratat ştiinţific care descrie sistemul limbii române. Nu este o carte de uz general, pentru marele public, nu poate fi citită de oricine (căci necesită un anumit grad de instrucţie şi unele cunoştinţe specifice) şi, de altfel, nici nu se adresează tuturor, nediferenţiat. Or, în dorinţa de a face din acest eveniment o ştire interesantă pentru marele public, jurnaliştii au aplicat reţeta generală: au dat cifre (aşa scrie la manual, să dai cifre, ca ştirea să capete "concreteţe"), insistînd inutil asupra faptului că "vom avea 15 complemente în loc de 13"; au evidenţiat ce se schimbă faţă de ediţia veche (aşa scrie la manual, să insişti pe noutate), de pildă titlurile celor două volume (Cuvîntul în loc de Morfologia şi Enunţul în loc de Sintaxa), de unde au tras rapid concluziacă nu se va mai face în şcoală "vechea" analiză morfo-sintactică; în fine, au scris că noua Gramatică "va intra în vigoare" în 2007 (aşa scrie la manual, să arăţi în ştire care e impactul asupra cetăţenilor), ceea ce a indus ideea că de la anul, brusc, vom vorbi şi vom scrie altfel, "după noile norme". Şi nu s-au oprit aici. După cîteva zile (aşa scrie la manual, să dai un follow-up), un cotidian scria că noua Gramatică "le dă bătăi de cap oficialilor din Ministerul Educaţiei", publicînd un interviu cu secretarul de stat pentru învăţămînt preuniversitar, din care rezulta că nu-i vorba de nici o bătaie de cap, doar de o schimbare firească, în timp, a manualelor, conform noilor norme ortografice din Dicţionarul Ortografic, Ortoepic şi Morfologic. Căci - finis coronat opus, nu? - aceasta a fost cea mai mare gafă a unora dintre "ştirişti": au comparat Gramatica Academiei cu DOOM-ul, crezînd că amîndouă au "caracter de lege", introduc o normă care urmează să fie, obligatoriu, "implementată". Pe scurt, presa română a anunţat, pornind de la Gramatica Academiei, o revoluţiune cu un "ce" catastrofic şi fatal, stîrnind impresia că nişte lingvişti ar fi "legiferat" o nouă limbă română. La aşa ştiri, aşa public: pe forumul unui ziar, un cetăţean vedea în noua apariţie un meschin interes mercantil ("A fost ideea mai multor persoane cu schimbarea in gramatica sa mai scoata niste bani pe cartile care urmeaza a fi scoase pe tema asta. Orice idee trebuie platita nu?"), altul recurgea, desigur, la Eminescu ("Staţi liniştiţi, nici chiar Eminescu n-ar mai şti gramatică în noua variantă. Probabil ar asista la o oră de gramatică la fel cum ar asista la una de limba chineză"), altul comenta mucalit, sugerînd inutilitatea unei astfel de lucrări ("Ce chestie, dom'le, parcă noi nu ştiam că articolul poate fi hotărît, nehotărît sau de ziar"). De fapt, catastrofa nu va avea loc, panicile pot fi amînate. Nu s-a întîmplat nimic ieşit din comun, a apărut un tratat ştiinţific despre limba română: "aplicarea" lui nu e obligatorie, iar pentru abateri de la normă nu se autosesizează Parchetul. O astfel de apariţie nu trebuia tratată în regimul obişnuit al ştirilor mai mult sau mai puţin senzaţionale, nu e "o bombă de presă", e ceva cu totul paşnic şi normal. Numai că, din cauza tensiunii în care trăieşte societatea românească, şi jurnaliştii, şi publicul s-au obişnuit să trateze totul "cu sufletul la gură" şi au privit Gramatica Academiei ca pe o ordonanţă de urgenţă.