Cu cine intrăm în UE

De la 1 ianuarie 2007, România va fi membră a Uniunii Europene. S-ar zice că inevitabilul s-a produs: nu se putea, mă-nţelegi, pentru ca să rămînem tocmai noi pe dinafară, care de la Traian şi Decebal sîntem o naţiune europeană şi am apărat Europa secole de-a rîndul de invazia păgînilor... Să recapitulăm. La începutul anilor ’90, se spunea că prin căderea lui Ceauşescu ne-am recăpătat locul în Europa. Dispariţia Cortinei de Fier produsese, pe continent, un discurs optimist, dar cam general şi abstract, despre "Europa Unită". Erau destui cei care credeau că prăbuşirea lagărului socialist însemna, automat, triumful democraţiei de tip occidental (iar teza lui Fukuyama despre "sfîrşitul istoriei" era încă la modă), aşa încît nu ne rămînea decît să "bifăm" reunirea Estului cu Vestul şi să-i redăm bătrînului continent consistenţa pierdută. În România, Occidentul era văzut de unii ca sursă a ajutoarelor, de alţii, ca spaţiu paradisiac spre care trebuie numaidecît să ne îndreptăm, dar şi - pe urmele discursului izolaţionist şi xenofob al propagandei comuniste - ca inamic perfid care vrea să pună mîna pe bogăţiile noastre şi să ne transforme în piaţă de desfacere. Iniţial, noua putere a produs un discurs antioccidental destul de agresiv, iar o parte a presei i-a ţinut isonul: să ne amintim de "demascările" ţărăniştilor, liberalilor şi intelectualilor ca fiind trădători plătiţi de Occident, de George Soros ori de iudeo-masoneria mondială... De la un asemenea "nivel" al discursului public am plecat. Am depus cererea formală de aderare, în 1995, cînd reprezentanţii partidelor s-au reunit la Snagov şi au căzut de acord asupra acestui obiectiv de interes naţional: intrarea în Uniunea Europeană. Fostul preşedinte Ion Iliescu s-a lăudat ani la rînd după aceea cu "spiritul de la Snagov", dovadă vie a posibilităţii consensului politic; dar bietul spirit a fost contrat şi bumbăcit aproape zilnic de mediocritatea şi iresponsabilitatea comportamentului multora dintre politicienii noştri. Dl Iliescu însuşi a contribuit la baterea pasului pe loc şi la blocarea reformelor necesare pentru a încheia negocierile de aderare. În decembrie 1999, cînd la Helsinki s-a decis începerea negocierilor cu statele candidate, România stătea mai bine decît alte ţări (de exemplu, Slovacia) în privinţa criteriilor de aderare. Şi totuşi, ajunge mai tîrziu în mult visata Uniune. N-ar fi ajuns nici acum dacă Uniunea Europeană nu "relativiza" criteriile, adaptîndu-le la posibilităţile României şi Bulgariei, două ţări despre care Comisia Europeană a înţeles la timp că e mai bine să fie supravegheate dinăuntru decît lăsate pe dinafară. Aşa încît, iată-ne ajunşi, după 17 ani, cu sacii-n carul UE. Problema este că traista peticită pe care o avem pe umăr e încă plină cu făină proastă şi cu tărîţe. Intrăm în Uniunea Europeană cu toate ale noastre, iar statutul de membru plin nu echivalează cu o operaţie de lifting facial. Intrăm cu aceleaşi dispute prosteşti între partidele "aliate", cu o "stabilitate politică" mai chinuită decît pe vremea Guvernului Văcăroiu, cu acelaşi Văcăroiu preşedinte al Senatului - care priveşte cu ochi lichizi cum, în plină şedinţă solemnă a Camerelor reunite ale Parlamentului, un vicepreşedinte al Senatului îi ameninţă pe reprezentanţi marcanţi ai societăţii civile -, cu euro-observatori peremişti care se pretează la gesturi huliganice în aceeaşi şedinţă, cu Gigi Becali care a prins din zbor ideea "becalizării României" şi chiar vrea s-o pună în fapt pe banii lui, cu interminabile scandaluri despre privatizări dubioase, cu foşti securişti care dau lecţii de patriotism la televizor şi cu o opoziţie "social-democrată" care varsă lacrimi ideologice pe cadavrul viu al comunismului condamnat. Dacă adunăm toate astea (şi încă altele) la un loc, nu ne putem sustrage sentimentului că, de fapt, n-avem ce căuta în Europa. Am greşi însă dacă ne-am lăsa copleşiţi de scepticism (chit că a fi eurosceptic a devenit o nouă modă prin mediile intelectuale). Intrăm în UE şi cu noua Românie a profesioniştilor, a întreprinzătorilor, a oamenilor cumsecade care îşi văd de treabă, a "căpşunarilor" care aduc în ţară nu doar miliarde de euro, dar şi experienţa nemijlocită a traiului în Europa. Intrăm şi cu tinerii care au înţeles repede ce vor şi ce au de făcut. Nu e vina tuturor acestor oameni că televiziunile şi presa se uită prea puţin spre ei pentru că "nu fac rating", preferînd să zgîndăre la infinit în noroiul scandalurilor de doi lei. Aceşti oameni există, iar România europeană va fi - sper - a lor. S-a întîmplat să particip, săptămîna trecută, la o manifestare care m-a făcut să uit de toată zgura publică. Închipuiţi-vă o sală elegantă de la Intercontinental plină cu studenţi: băieţii în costum de culoare închisă, fetele în ţinută de seară. O atmosferă care semăna cu o festivitate de la vreun colegiu britanic. Se decernau premiile "Studentul anului" (www.studentulanului.ro), un concurs organizat de VIP România ("Voluntari, Idei şi Proiecte"), o asociaţie a studenţilor de la ASE. Un aer simpatic şi tineresc, dar şi o opţiune fermă pentru ideea de performanţă, de competiţie. Sponsori de ţinută, jurii de specialişti, teme de concurs dificile, lucrări excelente şi greu de departajat. Totul - organizat de studenţi, fără vreun "diriginte" ori vreo "instituţie a statului" de la care noi, "adulţii", ne-am tot obişnuit să cerem. Mi se pare că, dacă asemenea lucruri sînt posibile, drumul nostru spre valorile europene poate fi mai neted. Aşa încît, în acest ultim articol dintr-o Românie "non-UE", mă las pe mîna studenţilor de la VIP. Cu ei - şi cu alţii asemenea lor - merită să intrăm în UE.