Crose brîncovenești
Palatul brâncovenesc de la Potlogi va fi restaurat. În mod normal, o asemenea ştire ar trebui să ne trezească numai şi numai reacţii pozitive şi bune sentimente. Este vorba despre un monument istoric important, care zace în delăsare de multă vreme. Dacă a intrat, în sfîrşit, în atenţia autorităţilor, ar trebui să uităm tevaturile trecutului şi să ne bucurăm. Şi totuşi, această ştire conţine toate ingredientele pentru a ne smulge – separat sau la un loc – un zîmbet sceptic, o încruntătură naturală şi o cădere sinceră pe gînduri. În plus, cîrcoteala fiind o caracteristică uneori utilă a culturii române, nu putem pentru ca să exclamăm, pur şi simplu, „bravos, naţiune!“ şi să nu privim oleacă la elementele „colaterale“ ale bunei iniţiative a restaurării.
Palatul a fost, la un moment dat, „legat“ administrativ de Palatul de la Mogoşoaia şi finanţat de Primăria Bucureşti. Soluţia era bună şi firească din punct de vedere istoric şi cultural – căci alătura, într-un complex muzeal, două palate care „comunicau acelaşi mesaj“ –, dar complicată din punct de vedere administrativ: Potlogi e în judeţul Dîmboviţa. Consiliul Judeţean Dîmboviţa s-a adresat justiţiei pentru a reintra în posesia palatului şi a cîştigat. Tocmai se făcuseră mici restaurări (puţine, din lipsă de fonduri) şi se înjghebase un plan pentru posibila punere în valoare a monumentului. Totul s-a oprit. Ziarele scriau cu cîtva timp în urmă că ar fi posibil ca palatul să fie închiriat unei firme, dar zvonul nu s-a adeverit. După alţi cîţiva ani de delăsare, însuşi premierul a inaugurat lucrările de restaurare. Şi doamna ministru Elena Udrea, evident, pentru că finanţarea se va face din fonduri europene obţinute prin ministerul domniei sale.
Şi-acum începe amara distracţie. Cum „inaugurarea“ urma să devină ştire TV (căci altfel de ce s-ar mai fi deplasat acolo demnitarii?...), s-a creat un context. Oficialităţi, popor, cadouaşe, vorbe plăcute. Vrînd să fie simpatică, dna Udrea a făcut o autoironie pe seama tocurilor sale („Aici trebuia asfalt! De ce n-aţi spus, că v-aş fi pus asfalt?“), dînd apă la moară (sau luînd apa de la moara?) ştiriştilor, care atît aşteaptă: să mai facă un pic mişto de vestimentaţia & accesoriile sale. Vrînd să fie simpatic, dl Boc s-a apucat să imagineze la Potlogi o nouă curte domnească, şedinţe de Guvern şi Parlament, dînd apă la moară (sau luînd apa de la moara?) analiştilor, care atît aşteaptă: să spună că Emil Boc pregăteşte curtea domnească pentru Vodă (ştiţi dvs. care...). Vrînd să fie simpatice, gazdele le-au oferit înalţilor demnitari cadouaşe: crose de hochei pe iarbă şi mingi portocalii. Să trecem peste „subtilitatea“ mesajului transmis de culoare (care e pur şi simplu din categoria „să le facem pe plac şefilor“) şi să cugetăm un pic la crose: oare pe pajiştea de lîngă palat se va juca hochei pe iarbă? De ce nu, la o adică? Căci doar de-aia se face o asemenea restaurare, ca să introducă palatul în circuitul turistic internaţional. Să vină străinii şi să ne cunoască tradiţiile, între care la loc de frunte se află, nu-i aşa, hocheiul pe iarbă. (Şi, ca să fie totul mai convingător, vin şi eu cu o propunere: să comandăm cuiva un studiu istoric, antropologic şi eţetera din care să rezulte că ţurca strămoşească e o proto-variantă a hocheiului pe iarbă, a cricket-ului şi, în general, a tuturor jocurilor în care se dă cu crosa/bîta în ceva, inclusiv în baltă. Studiul ar putea fi plătit, desigur, tot din bani europeni, şi ar fi ambalat frumos ca o expresie a „diferenţei culturale“ după care Comisia de la Bruxelles se dă în vînt).
Problema e că tot acest amestec de detalii numai bune de făcut o ştire are un kitsch structural care îmbrobodeşte tocmai ideea principală: că un important monument de arhitectură va fi, în sfîrşit, restaurat. În plus, unele experienţe triste în materie de proiecte culturale majore lăsate în seama administraţiilor locale ne produc, pînă la proba contrarie, oarecari temeri cu privire la calitatea finală a lucrării. Iar atmosfera aceasta triumfală ar fi trebuit păstrată mai degrabă pentru adevărata inaugurare, atunci cînd restaurarea se va fi încheiat.
Există nenumărate palate, conace, case vechi şi monumente rămase în paragină. E, desigur, foarte bine că, unul cîte unul, încep să fie readuse la viaţă. Dar modul acesta de a comunica, triumfalist, „simpatic“ şi electoral, cîte un proiect nu face decît să atragă atenţia asupra unei situaţii generale în continuare proaste: nu există strategii, nu există politici culturale pe termen lung, ci doar, pe ici, pe colo, cîte un proiect care aşteaptă să-i vină rîndul. Şi iluzia autoîntreţinută a „turiştilor străini“ care vor da buzna să ne descopere grădina (mică, dar cu crose de hochei „în dotare“) imediat ce se va răspîndi în lume ştirea că, iată, am mai restaurat un palat...
