Copiii căpşunarilor

Sîntem inundaţi de două tipuri de mesaje în legătură cu aderarea la UE. Cel dintîi tip este emoţional, construit pe aşteptarea datei de 1 ianuarie 2007, propagînd cînd speranţe, cînd dezabuzări. Orice frază a vreunui oficial român sau european, a vreunui analist mai mult sau mai puţin competent, e preluată imediat în morişca presei şi livrată ţintit, drept către sufleţelul nostru obosit de-atîta tranziţie: "o să vă integraţi cînd veţi îndeplini condiţiile", ne-au transmis unii parlamentari creştin-democraţi germani şi ne-am pleoştit. "Vă vrem în Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007 şi nu există motive de îngrijorare privind aderarea României la această dată", a spus lordul Alf Dubs, europarlamentar, şi ne-a revenit inima la loc. Acest dus-întors emoţional se va ostoi numai cînd vom avea aderarea "în mînă". Pînă atunci, presa cea de toate zilele va trăi din alternarea dusului cu întorsul, tot rupînd la petale: aderăm, nu aderăm, ne primeşte, nu ne primeşte, cu clauză, fără clauză... Al doilea tip se vrea mai exact, poartă de colo-colo cifre şi procente, mizează pe cuvinte ca "estimare", "scenariu", "analiză", "studiu", pare să ne livreze concretul măsurat fără greş. Mai ieri, un ziar socotea că, la ritmul actual de "avansare" a autostrăzilor pe pămînt carpatin, la Borş vor ajunge - bucuroşi că au terminat autostrada începută pe vremea lui Adrian Năstase - stră-strănepoţii harnicilor constructori de azi (şi stră-strănepoţii firmei Bechtel, dacă îi va avea). Alte cifre spun că mai avem nevoie de 30 de ani ca să ajungem la media nivelului de trai din UE. De la o vreme, cifrele trec Dunărea: bulgarii (evident!) au salariul minim cu doi euro mai mare ca noi, inflaţia lor e mai mică decît a noastră, ei au adoptat cu n norme europene mai mult decît noi etc. Alte "studii", "analize", "estimări" ne anunţă cît la sută din industria laptelui va da faliment, cîte fabrici de mezeluri vor fi închise, în cîţi ani şi pe cîte miliarde de euro vom rezolva problemele de mediu ş.a.m.d. De fapt, etalarea procentelor şi a termenilor "tehnici" e doar o capcană. În cele mai multe cazuri, întreaga paradă de cifre are drept efect tot zgîndărirea vreunei emoţii. Sub aparenţa lor "rece", de concluzii bazate pe calcule, se ascunde un sîmbure de sentiment care produce fatalism neaoş: ce să ne mai batem capul, oricum nu vom ajunge "ca ei", uite, se poate demonstra cu cifre... Ambele tipuri de mesaje, aşadar, în ciuda substanţei lor diferite, ajung să creeze, pînă la urmă, stări de spirit mai curînd negative. Pe măsură ce se apropie data prezumtivei aderări, în loc de mobilizare fermă, avem parte mai curînd de o accentuare a melancoliei: ne creşte nodul din gît, ni se tot pare că o să "ratăm de puţin", sîntem la un pas de-a decreta că "UE are ceva cu noi", ne deprimă creştin-democraţii germani că au obiecţii şi britanicii că nu ne ridică vizele, şi, în culmea tristeţii, tragem concluzia că, şi dacă vom adera, oricum nu se va schimba mare lucru... Sigur că nu se vor schimba rapid nici performanţele economice, nici nivelul de trai. Dar e la fel de sigur că schimbările au şi început şi ele se petrec mai ales sub presiunile de tot felul ale Europei. Reformele politice şi economice ale tranziţiei s-au făcut pentru că ne-a cerut UE, nu pentru că am ţinut morţiş noi, românii. Iar acum, tot UE produce un alt fel de schimbări, chiar în fibra socială: "căpşunarii" pleacă din ţară pentru munci necalificate şi se întorc pe post de surogat al clasei de mijloc - oameni "cu casă şi maşină", care au deprins, prin experienţă directă, mici taine ale capitalismului şi vin să le aplice deschizîndu-şi un mic atelier, o pensiune ori o spălătorie auto. Pe ei nu-i poţi "aburi" despre UE, au văzut-o cu ochii lor. Iar distanţa dintre "noi" şi "ei" o cunosc foarte bine, au parcurs-o. În satele lor, sînt nişte "agenţi ai integrării" mai eficienţi decît orice campanie. Ca oameni "păţiţi" ce se află, ei pot fi o sursă de "euro-luciditate", dacă nu chiar de euro-optimism; şi, în orice caz, sînt credibili în ochii celorlalţi membri ai comunităţii tocmai datorită experienţei directe. Dar abia copiii lor au şansa de a deveni cu adevărat "clasa de mijloc". Or, tocmai aici e problema. Integrarea noastră în Europa va avea loc, de fapt, după data aderării: va fi un proces lung, de care vor beneficia (şi pe care îl vor duce la capăt) cei care acum sînt la şcoală sau la facultate. Pentru ei, Occidentul este, într-un fel, mai accesibil: produsele culturii de masă - filme, muzici, mode etc. - au creat o anume familiaritate trans-naţională a adolescenţilor, toţi par să semene între ei pînă la un anumit punct, măcar în ceea ce sociologii numesc "stiluri de viaţă". Diferenţa dintre ei - dincolo de culoarea blugilor şi a tricourilor - va rezulta din ce au învăţat, din ce ştiu şi "ce ştiu să facă". În fiecare an, cînd începe şcoala, în spaţiul public se vorbeşte, timp de cîteva zile, despre cîte şcoli nu s-au zugrăvit, cîte stau să cadă, cîte n-au apă curentă etc. Apoi subiectul e "uitat" şi toată lumea revine la jocul petalelor: ne primeşte, nu ne primeşte, aderăm, nu aderăm... Cu şcoli de secol XIX şi cu mii de profesori care pleacă din învăţămînt spre meserii mai bine plătite (inclusiv la cules de căpşuni), data aderării devine un simplu detaliu. Dar dacă degradarea sistemului de învăţămînt continuă, probabil că vom avea o a doua generaţie de căpşunari: elevii de azi nu vor apuca, nici ei, să devină "clasă de mijloc".