Consilierii fantomelor
În politica românească se poartă intens aducerea de specialişti străini în comunicare politică, pentru a le construi partidelor noastre şi liderilor lor strategii de imagine victorioase. Procedeul nu e nou, dar e mult mai intens decît altădată: înainte, apelul la comunicatori străini se făcea în campaniile electorale, acum ei sînt chemaţi ori de cîte ori e nevoie. Şi e nevoie tot mai des. Cel puţin aşa cred politicienii. La prima vedere, nu e nimic neobişnuit în asta: partidele noastre par a intra astfel în rîndul lumii, căci peste tot în societăţile moderne politica se face şi cu astfel de profesionişti ai comunicării care au grijă ca mesajele politicienilor către cetăţeni să capete coerenţă şi eficienţă. Apoi, resursele interne sînt sărace: nu prea există agenţii specializate în comunicarea politică, nici experţi cu o carte de vizită glorioasă. Cum în timpul comunismului, transmiterea mesajelor politice către cetăţeni se făcea prin aparatul de propagandă, e firesc să nu fi avut, după 1990, oameni şcoliţi în ale comunicării. Au apărut cîţiva - fie vreun absolvent de Politehnică autodidact care a "prins" o bursă de specializare în străinătate, fie vreun jurnalist care, după cîţiva ani de presă, a devenit consultant de imagine al unui om politic, fie absolvenţi mai vechi de sociologie (dinainte de desfiinţarea facultăţilor de profil de către regimul comunist) care aveau deja asimilată o bază de cunoştinţe şi le-au actualizat. Una peste alta, oferta internă e slabă. Pe de altă parte, n-am nici o îndoială că şi în mediul politic funcţionează convingerea generală a românilor după ani de penurie şi de izolare generală faţă de străinătate: "tot ce e de import e bun". Aşa cum omul obişnuit îşi cumpără gresie italiană şi termopane nemţeşti, politicianul român face apel la "omul care l-a făcut preşedinte pe Clinton" sau la "agenţia care s-a ocupat de campania lui Blair". Dar, aşa cum gresia şi termopanele sînt "asortate" la blocurile ceauşiste, specialiştii străini trebuie să se adecveze la personajele politice ieşite de sub mantaua ferfeniţită a regimului comunist. Rezultatele sînt mult mai bune în cazul gresiei şi termopanului. Căci a aduce un specialist în comunicare şi a-i da sarcina să-i facă pe Geoană, Tăriceanu, Voiculescu & co. nişte lideri politici convingători precum Clinton ori Blair este ca şi cum l-ai chema pe impresarul Madonnei şi i-ai pretinde s-o "ducă" pe locul întîi din topul revistei Billboard pe Andreea Antonescu (sau, mă rog, pe oricare altă "Andree" din show-biz-ul românesc). Nu este vorba doar de capacităţile limitate ale politicienilor români, dar şi de un fundal cultural şi social profund diferit de al societăţilor moderne, din care provin respectivii specialişti. Acolo, şi oamenii politici, şi publicul au parcurs firesc toate etapele evoluţiei democratice şi au trecut în mod natural prin fazele care au condus către societatea bazată pe informaţie şi comunicare. Politicienii germani, britanici ori americani au de transmis alegătorilor nişte conţinuturi - idei, concepte, soluţii la problemele economice şi sociale - asupra cărora specialiştii în comunicare intervin mai ales la nivelul tehnicilor, al instrumentarului: ei optimizează "ceva" care deja există, dau o formă credibilă şi eficientă unui fond deja conturat. La rîndul lor, cetăţenii mediu-educaţi din ţările cu pricina au anumite aşteptări şi o anume practică în relaţia cu aleşii lor, astfel încît e destul de greu să-i păcăleşti "fasonînd" la nivelul formei un personaj politic inconsistent, fără fond. (O excepţie de la regulă ar fi Silvio Berlusconi, un produs al marketingului politic; dar el a fost favorizat de context - prăbuşirea unei întregi clase politice din cauza scandalurilor de corupţie - şi de anumite comportamente ale publicului italian, mare consumator de programe TV şi de publicitate...) Noi trecem brusc, comunicaţional vorbind, de la faza "zvonerii şi răspîndacii", la faza "bloggerii şi internauţii". Cei mai mulţi dintre politicienii apăruţi după 1990 n-au, de fapt, de transmis decît un mesaj: "vrem la putere". Pentru asta, sînt dispuşi să le spună oamenilor ceea ce ei vor să audă, să promită orice, să spună lucruri contradictorii, cu deplină seninătate, să mintă frumos. Cetăţenii, la rîndul lor, s-au obişnuit să-l voteze pe cel care le alină durerile tranziţiei minţind frumos şi promiţînd orice. Din acest punct de vedere, apelul la specialişti în comunicare pare justificat: cînd ai un public care votează, în mare parte, vorbele, nu faptele politicienilor, şi care între timp a devenit dependent de televizor, n-ai decît să construieşti un discurs care "să-i gîdile urechile într-un mod plăcut" şi te alegi cu o grămadă de voturi. Numai că acelaşi public e fluid, imprevizibil, obişnuit cu dublul discurs, minat de neîncredere şi, de la o vreme, obosit de promisiuni şi dezorientat. Politicienii sînt cu un pas în urmă: nu mai e suficientă elaborarea de strategii la nivelul discursului politic, e necesară şi o anume consistenţă a ideilor, şi o capacitate de a face pasul de la discurs la practica politică. Or, cele mai multe dintre figurile care domină scena politică românească sînt lipsite de consistenţă şi tocite de abuzul de promisiuni şi de vorbe. Specialiştii în comunicare nu fac decît să ajute la supravieţuirea lor pe scena politică, ajutîndu-l pe X să obţină un procent sau două mai mult decît Y şi întreţinînd, astfel, iluzia "profesionalizării" politicii româneşti. Paradoxal, profesioniştii de import ajută la stagnarea clasei politice, care ar avea nevoie de consistenţă a ideilor şi a acţiunii politice, nu de permanente ajustări ale strategiilor de discurs şi imagine. Nu ne rămîne decît să ne consolăm cu gîndul că, totuşi, Madonna e Madonna, "Andreele" - Andree, iar Billboard-ul rămîne Billboard...
