Comunităţi, ID-uri şi aviziere

Estonia este "tigrul electronic" al Europei. I se mai spune E-stonia. 63% din populaţie utilizează Internetul, citesc în suplimentul Io, Donna al cotidianului Corriere della Sera. Există o mie de puncte de acces gratuit la Internet în ţară. 82% dintre cetăţeni îşi completează declaraţia de venituri online şi, dacă au de primit vreo diferenţă de impozit, o primesc în două zile. 70% din populaţie are ID-card, care serveşte drept carte de identitate, permis de conducere, card de credit cu acces la toate operaţiunile bancare, carte de alegător cu care se poate vota online (aşa au votat peste 80% dintre posesori la ultimele alegeri). La şedinţele de guvern nu se folosesc documente pe hîrtie, se lucrează într-o reţea care leagă toate ministerele şi toţi miniştrii au acces la fişierele necesare (asta înseamnă că, pentru a fi ministru în Estonia, trebuie să ai competenţe în utilizarea computerului). Între altele, în Estonia s-a născut Skype (programul care permite efectuarea de convorbiri telefonice gratuite în toată lumea). Creşterea economică a Estoniei (11% pe an) se bazează, în mare parte, pe dezvoltarea industriei informatice. Iar ceea ce se experimentează în Estonia în materie de "digitalizare a societăţii" iradiază spre ţările vecine, astfel încît Time spunea despre regiunea baltică - un adevărat laborator al societăţii de mîine - că va deveni o mare putere economică şi electronică a lumii. Dezavantajul unei asemenea societăţi este acela că devine total dependentă de buna funcţionare a reţelei informatice. Estonienii au trăit pe pielea lor această dependenţă la sfîrşitul lunii aprilie, cînd, ca reacţie la decizia Guvernului eston de a muta monumentul soldatului sovietic din centrul oraşului într-un cimitir de la periferie, Rusia a declanşat un masiv atac informatic împotriva micii republici baltice cu 1,3 milioane de locuitori (din care o treime rusofoni). Cel puţin aşa a declarat premierul eston, Andrus Ansip: că nu a fost vorba despre nişte hackeri puşi pe şotii pentru a-şi arăta "muşchii virtuali", ci despre un atac concertat, sprijinit de Kremlin. "Avem probele şi le vom furniza NATO", a mai spus premierul. Astfel încît NATO s-a convins că trebuie să instaleze în Estonia nu o bază obişnuită, ci una axată pe securitatea informatică: 40 de ofiţeri lucrează deja acolo. Dar, în zilele atacului, întreaga societate era la pămînt: "Am stat toată ziua la pub", povesteşte un tînăr arhitect în suplimentul Corriere della Sera. "La oficiul cadastrului nu puteam avea acces, cardul de asigurări sociale nu funcţiona, banca era închisă. Mi se părea că nu exist." Dar cînd reţeaua funcţionează bine, tînărul arhitect - şi concetăţenii săi - există. Există, în primul rînd, tocmai în calitate de cetăţeni. Căci toate aceste "înzestrări" informatice, deşi le pot părea unora simple mofturi tehnologice în sine, au impact tocmai asupra relaţiei cetăţeanului cu Statul şi cu instituţiile sale. De exemplu, cetăţenii pot afla, prin Internet, în timp real, care sînt cheltuielile Guvernului. Iar faptul că diverse operaţiuni pe care orice cetăţean le are de efectuat (de la vot la plata impozitelor) se simplifică şi devin accesibile prin cîteva mişcări de mouse le dă oamenilor sentimentul că între ei şi autorităţi există mai puţine bariere: adio ghişee cu program fix, adio funcţionari lenţi, adio cozi, formulare şi ştampile. Paradoxal, "răceala" tehnologiei transformă birocraţia în ceva acceptabil, îi conferă dimensiuni umane. După ce am citit reportajul din Corriere della Sera, n-am putut să nu mă gîndesc că, în general, Estonia "nu e un subiect" în presa română: nu doar că "nu face rating", dar - cu superficialitatea profund instalată în mediile româneşti - ni se pare că n-avem ce învăţa din experienţa fostelor surate de lagăr socialist. Şi totuşi... Cu impresia acestei "comunităţi online" care tinde să devină Estonia, am dat o raită pe Internet, căutînd site-urile diverselor primării de oraşe mari şi mijlocii. Teoretic, şi la noi se pot plăti impozitele online. Practic, pentru a face asta trebuie să dispui de un cont bancar şi de un contract de Internet banking, plus un ID şi o parolă pe care ţi le dă primăria. Iar pentru a le avea - aţi ghicit! - trebuie să faci o cerere "pe hîrtie" şi să o depui la primărie. Abia după aceea capeţi "cetăţenie electronică". Mi se va spune - aparent justificat - că nu poţi, mă-nţelegi, pentru ca să permiţi accesul "în sistem" oricui, trebuie să identifici cumva persoana, să-i dai o parolă, să-i verifici actele etc. Dar atunci unde mai e interactivitatea şi care mai sînt avantajele Internetului? Teoretic, instituţiile statului sînt obligate să publice pe site-ul propriu tot felul de informaţii publice necesare cetăţeanului. Practic, pe multe site-uri de primării, dacă faci click pe chestiuni sensibile precum "proiecte ale primăriei" sau "finanţări", îţi apare binecunoscutul mesaj "pagină în construcţie" sau, în cel mai "bun" caz, pagina a fost actualizată prin vara lui 2006... Ce-i drept, există şi site-uri unde apare un mugur de interactivitate - de exemplu, unele primării îşi consultă cetăţenii, pe site, în legătură cu priorităţile oraşului sau cu realizarea anumitor proiecte. Dar, una peste alta, site-urile municipalităţilor - ca şi ale altor instituţii publice - se află deocamdată la stadiul de simple aviziere: sînt plasate acolo tot felul de informaţii pe care omul le putea găsi, înaintea erei Internet, pe panoul din holul primăriei. Cu avantajul că un site poate înghiţi mai multe informaţii decît un avizier. Avantajul devine însă dezavantaj în unele cazuri: lungi texte scrise prost, cu un aer propagandistic, vorbesc despre istoria oraşului, despre "oamenii cu care ne mîndrim" ori despre realizările primarului... Nu vreau - iarăşi - să fac o simplă comparaţie defavorabilă între "noi" şi "ei" (căci, nu-i aşa, specialişti în informatică avem şi noi, nu doar Estonia). Vreau doar să spun că saltul brusc la era Internetului scoate şi mai bine în evidenţă deficitul nostru de viaţă comunitară. Pînă să devenim "comunităţi online", avem de (re)învăţat cum să fim comunităţi pur şi simplu.