Comunicăm, comunicăm...
pe mîna cui e brand-ul de ţară Săptămîna trecută am avut plăcerea de a participa la Congresul Naţional al Studenţilor la Comunicare. S-a desfăşurat la sala Muzeului Naţional de Artă şi a fost organizat de Prime România, asociaţia studenţilor la relaţii publice şi comunicare (www.public-relations.ro). De la mapa care conţinea programul şi celelalte documente pînă la cadoul oferit la plecare, totul a avut aerul "profi" al manifestărilor de acest fel: viitorii meseriaşi ai domeniului şi-au însuşit rapid regulile şi deja ştiu să le aplice. Dar nu numai aspectele formale au fost "la standarde", ci şi conţinutul: cîteva mese rotunde foarte interesante au adunat experţi români şi străini în marketing şi comunicare pentru a dezbate o temă actuală, "brand-ul de ţară". Iar congresul s-a numit "Făurit în România. Perspective asupra poziţionării României în context cultural, economic şi social". Poate că titlul ales este, totuşi, cam prea serios şi prea grav pentru vîrsta şi - iaca, împrumut şi eu un termen de specialitate - "poziţionarea" studenţimii: puţin spirit ludic n-ar fi stricat. "Făurit" are un ce puţintel arhaic; aş fi preferat, de pildă, "Bricolat în România" - pentru că e mai aproape de ceea ce se întîmplă în realitate în materie de comunicare şi de construire a "mărcii România": cîrpim nu cerul global, ci stelele UE cu peticeala noastră comunicaţională. Activi şi dornici să afle şi să dezbată, studenţii de la comunicare - erau cîteva sute, umpluseră sala - sînt, probabil, cei care vor reuşi într-adevăr să comunice, într-un viitor oarecare, după proceduri şi după reguli eficiente, "ce şi cum e România". Deocamdată, peisajul e mai degrabă trist şi haotic: vorbim multe şi nevrute, ne dăm cu părerea despre orice, rareori reuşim să spunem scurt şi cuprinzător ceea ce credem, dăm aiurea din mîini şi din cap - iar "în procesul comunicării, 55% îi revine fiziologiei (limbajul corpului), 37% vocii (ritm şi ton) şi numai 8% cuvintelor purtătoare de informaţie", scrie pe site-ul www.public-relations.ro . E suficient să ne uităm la personajele care ocupă ecranele televizoarelor, fie ele vedete sau figuri politice: Becali gesticulează brambura şi se poticneşte sistematic între cuvinte şi silabe, junele cîntăreţe, modele sau prezentatoare stau cu chipul încremenit de teamă să nu le cadă fardul, "ritmul şi tonul" vocii sînt nişte mari necunoscute incontrolabile pentru cei mai mulţi, limbajul e plin de cuvinte "populare" şi de interjecţii, iar peste toate, de la înălţimea încrederii dovedite de sondaje, rîsul preşedintelui Băsescu se transformă treptat în brand de brand. Dacă trecem, nesăbuiţi, spre "comunicarea instituţională", durerile de cap devin cronice: grija pentru minima etichetă, pentru coerenţa mesajelor, pentru respectarea formei, atenţia faţă de detalii, preocuparea de a spune clar ceea ce e de spus sînt însuşiri rare pe la purtătorii de cuvînt ori pe la birourile de presă ale diverselor instituţii (stau mărturie colecţiile de faxuri ministeriale de prin redacţiile gazetelor, multe dintre ele complet inutile, în sensul că nu comunică nimic). Pe de altă parte, multinaţionalele şi, în general, mediul privat au creat un anume exces de tehnici şi proceduri de comunicare, după standarde occidentale: pentru aproape orice se realizează un "eveniment", comunicatele de presă sînt dichisite după regulile din manual, fiecare detaliu (ba chiar fiecare fleac) e privit cu maximă atenţie şi seriozitate. Preocuparea fundamentală este eficienţa: mesajul trebuie să ajungă la public şi să-i rămînă în minte. Adică - pardon - să-şi atingă target-ul. De multe ori, excesul de rigoare e obositor sau enervant şi produce disconfort în "stilul" naţional bazat pe "merge şi-aşa". Dar, una peste alta, e ca o terapie de şoc: va da rezultate, obligîndu-ne să ne adaptăm. Bineînţeles, circumstanţele atenuante sînt după colţ, gata să ne sară în ajutor: am trăit în comunism, ne-a intrat în sînge limbajul dublu, am fost obligaţi timp de decenii să ne ascundem gîndurile şi să "o dăm cotită", nu să spunem lucrurilor pe nume etc. Aşa e. În tranziţie însă au apărut circumstanţe noi, care se vor dovedi agravante: deşi în noile manuale de limba română pentru gimnaziu şi liceu sînt incluse şi lecţii de comunicare orală şi scrisă, mulţi profesori tind să nu le dea atenţie, grăbindu-se să treacă rapid la subiectele "serioase" precum Mioriţa, morfologia şi sintaxa, fără a-şi pune problema că elevii vor trebui să comunice eficient despre orice subiect; deşi materia nu se mai numeşte "desen", ci "educaţie plastică", cei mai mulţi elevi nu sînt învăţaţi, în şcoală, cum se priveşte un tablou şi ce înseamnă comunicarea vizuală. În general, competenţele comunicaţionale - cerute de foarte multe ori la angajare în tot felul de slujbe - tind să fie neglijate, pentru că, nu-i aşa, sîntem "giantă latină", avem plăcerea de a comunica în sînge, iar Balcanul ne-a introdus în codul genetic pofta de tacla. Plăcerea şi pofta - da; competenţele şi eficienţa, însă, se învaţă. Aşa încît, convins că meseria de "comunicator" nu este doar o modă a momentului (căci, nu-i aşa, e trendy să lucrezi în publicitate sau în PR), ci o necesitate şi o urgenţă, le doresc tinerilor care au ales-o să se ferească de excese tehniciste şi de "proceduri" şi să aibă grijă întotdeauna de substanţa comunicării. Brand-ul de ţară e pe mîna lor.
