Comerţul cu pătrunjel în UE
De cîte ori s-a întîlnit cu românii din străinătate, preşedintele Traian Băsescu, asemenea unui tată grijuliu, s-a interesat dacă au tot ce le trebuie pe acolo şi i-a invitat să se întoarcă în ţară. "E nevoie de dumneavoastră acasă" - le-a spus preşedintele, mulţumindu-le totodată pentru banii trimişi în ţară, care fac din ei un fel de "investitori străini" de mare forţă. Ce a încercat preşedintele cu puterea cuvîntului a încercat Guvernul prin organizarea, în Italia şi în Spania, a unor burse pentru locuri de muncă. Unele firme româneşti - în special din domeniul construcţiilor - sînt dispuse să-i plătească pe lucrători "ca în Occident", pentru a-şi asigura forţa de muncă necesară. Dar bursele n-au prea avut succes. În fine, în stilul său caracteristic - afişînd un optimism prost jucat şi făcînd promisiuni la grămadă - Mircea Geoană, liderul opoziţiei, a spus că, dacă PSD ajunge la putere, va da 25.000 de euro fiecărui român care revine în ţară. Rămîne de văzut dacă românii care stau de ani întregi în Spania ori Italia şi pun ban lîngă ban vor fi impresionaţi de această sumă. Concetăţenii noştri care au plecat la muncă în Europa devin, tot mai mult, un fel de problemă specială pe agenda politicienilor. S-a creat şi un post de înalt reprezentant guvernamental care să "se ocupe" de ei, se fac campanii în Spania şi Italia, se trimit profesori români acolo unde comunităţile sînt mai numeroase, s-au construit biserici româneşti prin mai toate ţările europene. Evident, există şi o miză electorală la mijloc. Dar, dincolo de ea, începe să se constituie o "a doua Românie" cu domiciliul temporar în străinătate. E altceva decît diaspora de dinainte de 1989. Cei plecaţi pe vremea comunismului, exilaţi din motive politice sau nu, au trăit ani în şir cu teama de braţul lung al Securităţii, s-au integrat mai bine sau mai rău în ţările în care au ajuns, au evitat, în general, o viaţă comunitară (tocmai de teama infiltrărilor). Cei plecaţi în vremuri de tranziţie se integrează mai repede, dar îşi organizează, rapid, şi comunităţi, cu activităţile aferente: de la petreceri cîmpeneşti care umplu de fumul mititeilor vreun parc din cine ştie ce metropolă europeană pînă la spectacole cu vedete aduse special din ţară. Înfloresc şi activităţile economice menite să satisfacă păstrarea "specificului cultural" prin sărmăluţe semipreparate, murături, pătrunjel proaspăt şi alte delicatese fără de care masa românului e searbădă, iar "străinătatea" pare mai greu de suportat. În unele localităţi din Spania ori Italia, românii au început să conteze şi în alegerile administrative, şi-au făcut partide proprii ori s-au afiliat formaţiunilor politice de acolo. Bineînţeles, unii se întorc după ce au strîns nişte bani şi se apucă de afaceri în România. Nu se ştie cîţi, deocamdată: nu e clar dacă e un "trend" sau dacă este vorba doar de opţiuni individuale. E limpede însă că mulţi aleg să se stabilească acolo definitiv. Fenomenul nu e nou: aşa s-a întîmplat cu italienii, spaniolii şi portughezii care au migrat, în anii â50-â60, spre ţările mai bogate ale Europei. Mulţi dintre ei au rămas. Insistenţa cu care sînt invitaţi să se întoarcă acasă este, în acest context, fără rost. Dacă, impresionaţi de cuvintele preşedintelui (sau mînaţi din spate de efectele crizei financiare), cei mai mulţi s-ar hotărî brusc să revină, fluxul de euro care intră în ţară s-ar micşora, iar piaţa muncii n-ar putea să-i absoarbă pe toţi. Ar pierde şi ei, am pierde şi noi, cei rămaşi acasă. Iar argumentele cu care sînt chemaţi ţin mai degrabă de resorturile afective: formula "ţara are nevoie de voi" face apel la sentimentele patriotice, nu la analiza rece a avantajelor şi dezavantajelor unei eventuale reîntoarceri. Una dintre marile "nevoi ale ţării", adică echilibrarea balanţei de plăţi, este asigurată de ani buni tocmai de miliardele de euro trimise acasă de cei care s-au stabilit "afară". Şi apoi, să-mi fie permis să iau în serios, pentru o dată, ceea ce se spune atît de frumos în toate documentele care vorbesc despre construcţia europeană, despre libertatea de mişcare ş.cl.: de ce, adică, într-o Europă Unită, nişte cetăţeni trebuie neapărat să revină la matca ţărişoarei lor, din moment ce au dreptul să se aşeze acolo unde le e mai bine? Teoretic, întru propăşirea construcţiei europene, "exemplul românesc" ar trebui multiplicat şi n-ar mai trebui să conteze ţara în care se stabilesc cetăţenii; doar sînt peste tot "acasă, în Europa", nu? Românii care au plecat în alte ţări au învăţat între timp multe lucruri, inclusiv să nu mai răspundă la invitaţii sentimentale. Vor decide singuri dacă rămîn sau dacă se întorc. Dacă trece şi criza asta, nu mă îndoiesc că, de-a lungul şi de-a latul UE, comerţul cu sărmăluţe şi pătrunjel va rămîne înfloritor.
