Coadă la dezbateri

Închipuiţi-vă un oraş medieval păstrat bine mersi (cu "patina timpului" cu tot), nu prea mare (134.000 de locuitori), cu o universitate de pe la 1300 (tîrzior: cea mai veche universitate, cea din Bologna, fusese fondată la 1184, iar pînă la 1300 se umpluse Europa de asemenea instituţii...), cu o viaţă culturală intensă, şi care " pe deasupra " a fost folosit ca "decor" în filmele lui Michelangelo Antonioni. Ferrara, desigur. Nu ştiu de ce, tocmai acest oraş a fost ales de revista Internazionale pentru desfăşurarea festivalului său anual (festival.internazionale.it). Am participat şi eu anul acesta şi m-am întors cu un plăcut sentiment de normalitate. Internazionale este un săptămînal italian fondat pe la jumătatea anilor ’90 şi construit după modelul lui Courrier International: cea mai mare parte a revistei preia articole din presa internaţională, contribuţia locală fiind minimă. Presa italiană de toate zilele (ca şi cea românească) nu prea e interesată de politica internaţională: paginile dedicate acestui domeniu în marile cotidiene conţin de obicei relatări din "locurile fierbinţi" (Irak, Afganistan etc.), ştiri şi comentarii despre alegerile din ţările europene (cînd au loc), cîte ceva despre Africa sau Asia (vreo catastrofă umanitară) şi cam atît. Telejurnalele nu "dau" nici ele mai mult. E cu atît mai interesant că, într-un asemenea context, Internazionale a prins şi s-a dezvoltat. Festivalul e centrat pe dezbateri la care participă jurnalişti, politologi, scriitori din toată lumea. Dezbaterile au loc în săli mari (Teatro Comunale, Sala Estense şi altele) şi intrarea publicului este liberă. Am fost extrem de surprins să constat că, la dezbaterea la care am participat împreună cu colegii Gabriela Preda (jurnalistă stabilită în Italia) şi Ovidiu Nahoi (redactor-şef la Foreign Policy Romania), Sala Estense (de vreo 300 de locuri) se umpluse cu vreo jumătate de oră înainte de ora începerii. Tema, ce-i drept, era incitantă (relaţia dintre România şi Italia, percepţia reciprocă, mai ales după infracţiunile comise de români în Italia şi tot scandalul care a urmat), iar moderatorul era un jurnalist foarte cunoscut, Beppe Severgnini de la Corriere della Sera. Aşa că am pus pe seama lor afluenţa de public " dat fiind că noi, protagoniştii, eram nişte iluştri necunoscuţi. Mi-am dat seama însă în zilele festivalului că judecata mea fusese pripită " probabil a unuia otrăvit deja de "star system"-ul românesc, de obsesia naţională pentru audienţă şi pentru "nume mari" care să atragă publicul. La toate celelalte dezbateri " inclusiv la una cu o temă mai degrabă acră, despre Tratatul de la Lisabona şi viitorul Europei " publicul se aşeza frumuşel la coadă cu mult înainte de ora începerii, iar jumătate nu mai "prindea loc". Sigur, cînd participanţii erau cunoscuţi (precum Sergio Romano, istoric, diplomat şi editorialist la Corriere della Sera, Marc Lazar, politolog francez şi alţii, ca să nu mai vorbim de Roberto Saviano), lungimea cozii creştea. Dar nu doar atracţia faţă de celebrităţi e explicaţia, ci şi " simplu spus " dorinţa sinceră a oamenilor de a asculta opinii şi idei, eventual de a intra în dialog (căci toate dezbaterile se încheiau, firesc, cu întrebări din sală). Un amestec de simţ civic sănătos şi de bună curiozitate intelectuală îi ducea pe oameni către sălile de dezbateri. Pe lîngă acestea, proiecţiile de documentare, expoziţiile de fotografii ori concertele în pieţele publice au marcat oraşul timp de trei zile. În paralel " dar cu siguranţă nu întîmplător " în jurul castelului familiei d’Este se desfăşura un tîrg de vechituri şi mărunţişuri şi, în alt loc, o expoziţie cu produse gastronomice tipice din Sicilia m-a făcut "să-mi las baltă toate interesele", vorba poetului, şi să iau la rînd produse de pasticceria cu nume precum cannolo, coda di langusta şi altele... Timp de un week-end, cît a durat festivalul, oamenii din Ferrara au fost pe străzi, în săli, în dialog cu participanţii. Un oraş viu, un public cald şi deschis. Discutam cu Ovidiu Nahoi despre posibilitatea de a face şi în România aşa ceva şi ne-am blocat în următoarea ipoteză: într-un oraş românesc de o sută şi ceva de mii de locuitori, ce temă şi ce participanţi ar determina nişte sute bune de oameni să stea la coadă în faţa teatrului local, pentru a prinde un loc? Ar fi posibil? Cine i-ar putea scoate din case? Cu siguranţă, cîteva vedete mediatice ori intelectuali foarte cunoscuţi. Dar la Ferrara, cu cîteva excepţii, participanţii nu erau celebrităţi. Aşa încît atracţia o dădeau tot temele discutate: oamenii, pur şi simplu, voiau să ştie mai mult, să înţeleagă mai mult. Revin: ce temă de mare interes ar stîrni o asemenea emulaţie? Ce i-ar atrage pe locuitorii din Vaslui, Botoşani, Tîrgu Mureş, Reghin, Turda, Lugoj sau Slobozia? Nu ştiu. Şi nici nu vreau să-mi pierd prea curînd sentimentul de normalitate cu care m-am întors de la Ferrara. Aşa că las întrebarea în aer, poate are cineva vreun răspuns...