Categoria a doua. Şi ultima?

A devenit obositor. Se bate apa-n piuă - tocmai acum, cînd aderarea dă buzna peste noi - pe tema "sîntem trataţi ca nişte cetăţeni de categoria a doua". Marea Britanie a decis să nu deschidă piaţa muncii pentru români şi bulgari şi imediat indignările au prins glas: de ce nu sîntem trataţi asemenea cetăţenilor din cele 10 ţări care au aderat în 2004? N-a mai contat că o astfel de măsură (restrictivă, de acord; regretabilă, desigur) intră în atribuţiile guvernelor naţionale, astfel încît ne puteam aştepta la ea, e în regulile jocului: unele ţări deschid piaţa muncii pentru noii concetăţeni, altele nu - aşa a fost şi în 2004. Nimeni nu s-a gîndit să lanseze o dezbatere despre rădăcina acestei probleme: e nevoie de o reformă generală a pieţei muncii în Europa, care să elimine şi ultimele urme ale protecţionismelor naţionale? E posibilă o asemenea reformă atîta timp cît politicienii din diverse ţări utilizează, din raţiuni electorale, sperietoarea "străinilor care ne vor lua locurile de muncă"? Şi, dacă da, cum se poate face o astfel de reformă într-un spaţiu economic care creşte greu şi nu reuşeşte să ţină pasul competitivităţii pe plan global? Sigur, asemenea teme sînt prea serioase pentru presa românească, nu aduc audienţă şi tiraj. În schimb, pentru manifestarea spontană a demnităţii rănite se găseşte loc întotdeauna. Dar astfel de reacţii au existat şi în legătură cu numirea candidatului României la postul de comisar european. După eroarea desemnării lui Varujan Vosganian (care pur şi simplu nu se potrivea cu "fişa postului", asta-i tot, s-a văzut în prima declaraţie de după desemnare, cînd a spus exact ce nu trebuie să spună un viitor comisar european), a fost numit un tehnocrat care şi-a dovedit calităţile şi în plus nu e afiliat politic, Leonard Orban. Acceptarea lui rapidă de către preşedintele Comisiei Europene părea să fi rezolvat "criza". Dar o altă nemulţumire s-a ivit la orizont: "ni" s-a repartizat un portofoliu "de mîna a doua". Faptul că dl Orban se va ocupa de multilingvism li s-a părut unora o nouă desconsiderare a "noastră" ca gintă, iar unul dintre editorialiştii neamului a emis o ironie de doi lei: "ni s-a repartizat xeroxul". Iar pe forumurile ziarelor s-a dat drumul la opinii: portofoliul cu pricina - care, într-un fel, e esenţial, căci face să funcţioneze acest Babel numit Uniunea Europeană, traducînd documentele în toate limbile - a fost considerat de vocile din popor "o formulă limitativă şi cvasi-discriminatorie", "un post neimportant" sau "umilitor". Această mică psihoză de pre-aderare, concretizată în sentimentul de persecutaţi ai Europei, adună la un loc stări mai vechi şi mai recente, stereotipii şi prejudecăţi despre "ei" şi "noi", dar mai ales o proastă plasare în raport cu problemele şi soluţiile. Avem, cu siguranţă, o sensibilitate excesivă faţă de ce spun străinii despre noi, trăim cu spaima că orice fleac strică iremediabil imaginea României în lume, sîntem marcaţi de obsesia eventualei inferiorităţi faţă de "ceilalţi", construim consecvent un discurs public în care ne plîngem de milă din tot felul de motive (iar dacă n-avem motive, le inventăm). De sub ploaia de lamentări răsare, din cînd în cînd, floarea orgoliului rănit: "doar nu sîntem mai proşti ca alţii". Preşedintele Băsescu spunea recent într-un interviu că "aici trebuie să se producă declicul": "din cauza faptului că ni s-a tot băgat în cap că intrăm ca cetăţeni de categoria a doua, nu avem orgolii în raport cu ceilalţi, în raport cu nemţii, în raport cu francezii, în raport cu austriecii, belgienii". Avem, aş adăuga, în raport cu bulgarii, dar asta nu ne ajută la nimic. Reacţiile bazate pe orgoliu sînt tot de ordin afectiv. Iar tot acest talmeş-balmeş emoţional ne împiedică să observăm că şi aderarea, şi relaţiile cu ceilalţi şi - mai ales - rolul nostru în instituţiile europene se bazează pe norme şi reguli, pe raţionalitate şi cunoaştere. Intrăm în Uniunea Europeană prost informaţi (dar plini de păreri), refractari faţă de reguli (dar dornici să fim trataţi "conform standardelor"), alternînd scîncetele de copil pedepsit pe nedrept cu un soi de revoltă adolescentină împotriva adulţilor care "nu ne înţeleg" adevăratul caracter. De fapt, problema noastră este că aderarea ne "prinde" într-o profundă criză identitară: nu ne e clar cine şi cum sîntem, ce valori europene ne asumăm, care ne este profilul pe care vrem să-l cunoască ceilalţi parteneri. Nu demnitatea şi orgoliul sînt necesare şi utile într-o negociere şi într-un parteneriat, ci buna cunoaştere de sine şi buna înţelegere a trăsăturilor "celuilalt". Altminteri, orgoliile cad în gol şi sporesc starea de deprimare provocată de senzaţia că nu sîntem luaţi în seamă de cei puternici. Portofoliul multilingvismului se ocupă, între altele, şi cu programele de învăţare a limbilor străine: Uniunea Europeană are în vedere ca un număr cît mai mare de cetăţeni europeni să vorbească două limbi, în afară de cea maternă. Desigur, pentru a se înţelege mai bine, pentru a avea mai multă mobilitate pe piaţa europeană a muncii. La mobilitate stăm bine (în ciuda Marii Britanii), limbi străine vorbim într-un grad mai mare decît alţi europeni. Dar de înţeles, tot nu ne înţelegem.