Capitala europeană a termopanelor
Azi-dimineaţă, Google mi-a "dat" 856.000 de rezultate cînd am căutat cuvîntul "termopan" şi 265.000 de rezultate pentru forma de plural. Nu mă îndoiesc că, la ritmul românesc de modernizare, urbanizare, reabilitare termică, construcţii de locuinţe, renovări de şcoli etc., etc., pînă va apărea acest articol prezenţa termopanului pe www va fi şi mai mare. Termopanul a devenit simbolul tranziţiei spre capitalism, semnul bunăstării şi al occidentalizării, panaşul celor care vor să arate lumii că au prosperat şi "au intrat în rîndul lumii", panaceul civilizator: ţi-ai "tras" termopane, exişti, eşti "de-al nostru", se cheamă că n-ai stat degeaba în era postcomunistă, ai priceput mersul Timpului, te-ai prins încotro bate Istoria. Acolo unde apare, termopanul poate naşte invidii între rubedenii şi vecini ("ai văzut, dragă, pînă şi amărîtuâ ăla de Gogu şi-a pus termopane") sau mari investigaţii jurnalistice întru paza democraţiei şi a banilor publici ("Şeful Armatei, generalul Eugen Bădălan, a ordonat ca ferestrele sediului Ministerului Apărării să fie înlocuite cu geamuri termopane, iar clădirea să fie împînzită cu noi aparate de aer condiţionat", Jurnalul naţional, 5 septembrie 2006). Asortabil cu orice - blocuri ceauşiste, clădiri noi de birouri "clasa A" sau vile burghezo-moşiereşti din cartierul Primăverii, confiscate, retrocedate şi noilor capitalişti date - termopanul tinde să definească o eră în istoria României: peste ani, nu se va mai vorbi, ca acum, despre "regimul Iliescu" şi "regimul Constantinescu" ori "epoca Băsescu", ci - transpartinic şi apolitic - despre "era termopanului". În fine, termopanul este - în această perioadă de tranziţie marcată de diferenţieri sociale, de învrăjbiri politice, de o proastă gestionare a pluralismului politic şi cultural - elementul unificator: de la udemerişti la rromâni mari şi de la rockeri la manelişti, de la adepţi ai corectitudinii politice la neoconservatori creştini şi de la angajaţi ai multinaţionalelor la securişti pensionari, cu toţii ne topim diferenţele identitare în bazinul comun al acestei invenţiuni tehnologice care, la noi, a căpătat o amprentă culturală puternică şi o utilizare socială complexă. Etnologii şi antropologii ar face bine să se apuce de studii sistematice pe tema "termopanul la români", astfel încît arheologii viitorului să nu zgîndăre degeaba pămîntul întrebîndu-se ce şi cum, fără să aibă şi oarece consemnări de-acum, din vremea contemporanilor termopanului. Invenţie fără îndoială utilă şi necesară, termopanul tinde să devină, în concepţia unor edili şi administratori, expresia deplină şi suficientă a "noului". S-a creat o mentalitate de tip termopan, în care mecanismul dominant este cel al înlocuirii. Aşa cum locatarii de la bloc îşi schimbă ferestrele vechi cu unele noi, "uitînd" că în ciuda tehnologiei nemţeşti blocul tot de tip ceauşist rămîne, primarii şi arhitecţii-şefi ai oraşelor sînt porniţi într-un iureş modernizator pe bază de substituţie: radem o clădire veche cu ipsosării şi colonade şi punem în loc un bloc de sticlă. Căci, nu-i aşa, renovarea e mai scumpă decît o construcţie de la zero. Cea mai nouă ţintă a primarilor este Piaţa Obor. De acord, e cam ponosită şi ar avea nevoie de o aducere la standarde actuale. Dar soluţia găsită e bazată pe principiul înlocuirii: se va face ceva "în loc de", nu se va integra ce este acum cu eventuale construcţii şi amenajări noi care să-i sporească funcţionalitatea, dar să nu-i omoare specificul şi patina. Marea ipocrizie este că edilii anunţă asemenea măsuri ca pe o necesitate ineluctabilă, dat fiind că Bucureştiul "trebuie să redevină o capitală europeană". Presupun că, din deplasările lor în interes de serviciu prin capitalele europene, primarii noştri rămîn cu cîte o jumătate de impresie, atît cît le permite formaţia lor culturală: ici văd o placă de gresie, dincolo un paviment, mai încolo un fier forjat şi, abia coborîţi din avionul de întoarcere, se şi reped să aplice în Bucureşti ce-au "văzut" la Viena ori Paris, pînă nu se iau cu politicalele şi cu alte biznisuri valahe. Concentraţi să nu uite ce culoare avea gresia, n-au apucat să observe că piaţa veche a Vienei, lăsată în pace cu fierăriile ei cu tot, e şi funcţională, şi modernizată, dar şi frumoasă, şi veche; n-au observat că la Helsinki, chiar în port, piaţa veche e şi o atracţie turistică, nu doar un loc numai bun de cumpărături; n-au observat că la Roma, Piazza Vittorio s-a renovat, dar chioşcurile "de tip vechi" n-au fost alungate şi nici nu li s-a pus în cap o parcare supraetajată, deşi traficul e şi acolo o problemă. Nu. Ai noştri vor progresul şi numai progresul, iar ce au înţeles ei din ideea de progres nu face nici cît gazul acela miraculos care se pune între cele două straturi de sticlă şi asigură superioritatea termopanului faţă de "trecut". Nu mă îndoiesc că şi în centrul istoric, şi în alte locuri se va întîmpla la fel: se va distruge mult, "în numele noului", şi se va cîrpi enorm. Tot ce mai lipseşte pentru a consfinţi triumful deplin al "erei termopanului" este o nouă "Cîntare a României", cu muncitori şi muncitoare în salopete "de firmă" dansînd pe marea scenă a ţării cu ferestre de PVC în mîini şi defilînd prin faţa portretelor de o sută de metri pătraţi ale vajnicilor noştri primari, atîrnate pe noile blocuri de sticlă. Nici măcar nu mi se mai pare o imagine de coşmar... O ştire din Evenimentul zilei de marţi, 3 iunie 2008 ne anunţă că, pe 1 iunie, serialul Inimă de ţigan a bătut de departe în audienţă posturile care prezentau rezultatele alegerilor. Dacă televiziunile noastre vor produce în continuare telenovele şi seriale cu specific local, noii aleşi îşi vor putea vedea liniştiţi de treabă, în timp ce noi ne vom uita la televizor.
