Buget mic, şcoală mediocră

Mai mulţi prieteni care s-au stabilit în Occident mi-au spus că la şcolile de acolo copiii lor s-au integrat foarte repede şi ştiu mult mai multe decît colegii lor de clasă, deşi în România nu erau premianţi. "Totuşi, la noi se face carte", era concluzia prietenilor mei, după ce îmi povesteau că, de pildă, la matematică, "acolo" se face în clasa a şaptea materia de a patra de la noi. De-a lungul timpului, am citit prin ziare şi am auzit la televizor aceeaşi concluzie cînd venea vorba despre tinerii români care merg la facultate în America şi termină studiile cu note bune: "e o dovadă că învăţămîntul românesc are un nivel foarte bun". În fine, în toată harababura tranziţiei, nu o dată şcoala (de fapt, Şcoala) a fost invocată ca o valoare care a reuşit să reziste "intemperiilor" istorice: "chiar şi pe vremea lui Ceauşescu s-a făcut carte serioasă", "nici comunismul n-a reuşit să..." etc. Ca să nu mai vorbim despre olimpicii internaţionali: orice premiu la matematică şi fizică a făcut să curgă rîuri de vorbe spre o concluzie care ne gîdila orgoliul naţional: "iată dovada calităţii învăţămîntului românesc: olimpicii noştri se clasează înaintea reprezentanţilor unor ţări mai bogate şi mai puternice". Încet-încet, ne-am construit un adevărat mit al şcolii româneşti (de fapt, al Şcolii Româneşti), numai bun să ne compenseze rănile identitare: sîntem săraci, comunismul ne-a făcut praf industria, Occidentul nu ne iubeşte, tranziţia ne-a aiurit de tot, dar măcar ştim carte. (Asta în timp ce americanii sînt inculţi, francezii şi nemţii nu mai sînt ce-au fost, iar italienii habar n-au de semnificaţia Columnei lui Traian...). Ministrul Mircea Miclea şi-a prezentat nu doar demisia, dar şi un raport despre starea învăţămîntului românesc. Mi se pare că ar trebui să se vorbească mai mult despre raport decît despre demisie (care, altminteri, s-ar putea dovedi un gest eficient pentru obţinerea unei suplimentări de buget). Rezultatele unor teste internaţionale arată că ne plasăm undeva sub media europeană. Iar testele măsoară nu vîrfurile, ci sistemul în ansamblu, capacitatea sa de a produce o medie onorabilă: adică viitori cetăţeni cu anumite abilităţi fundamentale de a-şi utiliza cunoştinţele. Nu cantitatea de informaţii şi cunoştinţe e relevantă, ci ce ştie să facă elevul cu ele. Iar la acest capitol stăm mai degrabă prost: programele noastre sînt supraîncărcate, conţin o mare cantitate de informaţii, dar nu au mai deloc o dimensiune pragmatică, nu ne învaţă ce să facem cu aceste cunoştinţe. Exemplul cel mai sugestiv mi se pare (să mă ierte profesorii de matematică) acel tip de probleme în care se spune că printr-un robinet curg nu ştiu cîţi litri de apă pe minut, din cadă se scurg alţi litri pe minut, şi ni se cere să calculăm în cît timp dă apa pe dinafară (sau, mă rog, cam aşa ceva, poate greşesc la detalii...). Cînd eram elev, asemenea situaţii mi s-au părut complet absurde; răspunsul corect este, în viziunea mea, unul singur: chem instalatorul. În Occident am descoperit că elevii sînt puşi, încă dintr-a patra, să rezolve probleme de genul: depuneţi o sumă la o bancă, la o dobîndă de atîta, calculaţi cît veţi economisi în zece ani. Testul TIMSS (care evaluează materiile ştiinţifice) a plasat România într-o zonă mediocră, în ciuda cantităţii mari de informaţii din programe. Dar şi mai relevant mi s-a părut testul făcut la clasa a patra pentru a evalua abilităţile de lucru cu textul. Mulţi elevi n-au fost în stare să înţeleagă un text la prima vedere şi să-l rezume. Situaţia se verifică în viaţa de toate zilele şi la televizor: abilităţile medii de comunicare eficientă (în scris şi oral) sînt deocamdată un mister pentru mulţi concetăţeni de-ai noştri. Ne trebuie un sfert de oră sau trei sferturi de pagină ca să exprimăm o idee simplă, ne pierdem în paranteze şi informaţii secundare, pierdem subiectul pe drum, facem anacoluturi şi pigmentăm exprimarea cu "îîî"-uri din belşug. Or, în lumea de azi, comunicarea eficientă este esenţială, indiferent ce scrie pe diploma de absolvire. Bineînţeles, testele cu pricina nu trebuie absolutizate: ele sînt doar un indicator între multe altele. Dar raportul ministrului Mircea Miclea despre starea învăţămîntului demonstrează că sîntem într-un punct care nu ne mai permite să trăim cu iluzii şi mituri "patriotice". În fapt, învăţămîntul românesc ca sistem e şubred nu doar din motivele sociale prezentate la telejurnale în fiecare an de 15 septembrie (şcoli dărăpănate şi fără apă curentă, profesori prost plătiţi, prea mulţi suplinitori necalificaţi etc.), ci şi din cauza conţinuturilor şi a metodelor de lucru. Şi, desigur, din cauza oamenilor: nu ne mai putem face că nu observăm faptul că mulţi profesori buni au plecat din sistem, iar tinerii absolvenţi de facultate fac tot ce pot ca să nu ajungă profesori. Iar să ne bazăm în continuare pe frumoasa încăpăţînare a unor profesori care fac meseria din pasiune este o atitudine cam prea romantică pentru secolul acesta. Ministrul Miclea a fost ironizat prin unele ziare pentru iniţiativele sale: cînd a propus un cod etic în universităţi a avut parte de reacţii de genul "păi, asta ne trebuie nouă?...", deşi e limpede că şi în universităţi există corupţie; cînd a propus descentralizarea şcolilor şi plata profesorilor în funcţie de performanţă, sindicatele au sărit ca arse, iar mulţi profesori au prezis "moartea sistemului" din momentul cînd tătucul Minister va lăsa şcolile pe seama comunităţilor locale, deşi o logică elementară ne arată că tocmai comunităţile locale ar trebui să fie preocupate de ce se întîmplă cu copiii din cartierul sau satul în care trăiesc. E greu de evaluat ce a făcut ministrul Miclea în doar 9 luni şi de dat un verdict. Dar mi se pare limpede că iniţiativele sale au ţintit exact punctele nevralgice ale sistemului. Un sistem conservator, cu o greşită cunoaştere de sine şi îmbătat, în bună parte, cu povestea că "la noi totuşi se face carte...". Altminteri, toate guvernele de pînă acum au decretat învăţămîntul drept "prioritate naţională". Din prioritate în prioritate, cu bugete insuficiente, s-a ajuns la stadiul mediocru de astăzi, iar involuţia continuă. Se vorbeşte despre competitivitatea sporită în care ne vom trezi după 2007. Cu indivizi slab pregătiţi şi cu un sistem educaţional subfinanţat şi inert, partida pare pierdută de pe acum. Mai ales dacă vom continua să credem că "se face carte" şi că profesorii trebuie să fie nişte apostoli datori să se sacrifice pentru viitorul luminos al Neamului...