Brînza, codurile şi Umberto Eco

Refrenul pe care îl auzim cel mai des de la guvernanţi, primari, demnitari de tot felul şi funcţionari publici, atunci cînd trebuie să justifice vreo lege sau vreo măsură oarecare este "aşa ne cere UE". Ne-am obişnuit atît de mult cu această formulă încît mă tem că am ajuns să o presupunem noi înşine, fără să ne-o mai spună nimeni. Orice schimbare am vedea în jurul nostru " de la înlocuirea bordurilor pînă la introducerea autobuzelor ecologice " o presupunem ca fiind "cerută de ăştia de la UE". Şi, dacă "am intrat la o idee", greu ne-o mai scoate cineva din cap... Cazul cel mai "strigător la cer" (cum ar spune dl Gabriel Liiceanu), dar şi cel mai "curat caraghioz" (cum ar fi spus dl Caragiale) a fost " n-am să încetez niciodată s-o repet " marele război al brînzei de acum doi ani. Ciobanii s-au trezit peste noapte că nu mai au voie să vîndă telemeaua decît în localităţile lor. Ba nu, şi pe o rază de vreo 30 de km! Ba nu, în judeţul de baştină! "Aşa ne cere UE", au spus autorităţile sanitar-veterinare. Pînă la urmă, s-a revenit de tot: au voie în toată ţara. Cineva pricepuse că formula local market din documentele europene înseamnă "piaţa din localitate", cînd de fapt înseamnă "piaţa dintr-o ţară anume", în opoziţie cu european market (piaţa comună europeană). "A tradus-o" greşit, mă-nţelegi, în amorul pentru UE... Alt caz era cît pe-aci să se întîmple recent şi se referă la "o brînză" mult mai importantă decît telemeaua. Codurile (penal, de procedură penală, civil, de procedură civilă) urmau să fie adoptate prin asumarea răspunderii Guvernului, pentru că " a spus-o însuşi preşedintele ţării " ne-o cere UE, care urmează să publice raportul privind justiţia din România şi acesta trebuie "să iasă bine". În fapt, UE ne cere de ani întregi, în esenţă, o justiţie corectă şi eficientă. (Simplific, desigur...) Cum ajungem la ea ar trebui să fie problema noastră. Şi nu e. Dezbatem chestiunea de i-am pierdut şi sensul, sînt pline ziarele de "puncte de vedere", din cînd în cînd se mai "face dreptate" pe la televiziuni printr-o arestare în direct a vreunui potenţial corupt, după care revenim liniştiţi la locurile noastre: avem o justiţie ineficientă, o "moştenire grea" a comunismului, dar "vom face totul"... Mai ales că "ne cere UE". Pînă la urmă, o iniţiativă a cîtorva organizaţii civice a făcut ceea ce se mai putea face: o negociere cu comisia juridică a Parlamentului a articolelor problematice şi modificări pe ici, pe colo, în punctele esenţiale. Asta chiar că "ne cere UE": dezbatere publică, negocieri între autorităţile statului şi societatea civilă, armonizarea intereselor şi opiniilor actorilor sociali. Dar noi am intrat la ideea că UE ne cere adoptarea grabnică a codurilor. Există însă şi cazuri cînd, sub acoperirea refrenului "ne cere UE", devenim mai catolici decît Papa şi ne ornamentăm birocraţia şi îngustimea specific naţionale cu briz-brizuri occidentale. De exemplu, în învăţămînt " domeniu care ţine de competenţele fiecărui stat membru, Uniunea fixînd doar un cadru foarte general. În numele "alinierii la standarde europene", s-au inventat tot felul de proceduri în materie de doctorat, de promovarea cadrelor universitare etc. Cele mai multe sînt strict birocratice şi cantitative " şi nici acelea aplicate consecvent. Conţinuturile specifice ale educaţiei şi calitatea au rămas pe dinafară. La facultăţile cu profil artistic, li s-a pus sula în coaste unor actori, regizori, pictori sau muzicieni care ţineau cursuri să-şi dea doctoratul, altminteri nu vor mai putea preda. În numele "standardelor europene", desigur. Numai că, în diverse facultăţi cu profil artistic din diverse ţări europene, ţin cursuri diverşi artişti importanţi (care au şi calităţi pedagogice) şi nu-i obligă nimeni să-şi dea doctoratul. Un exemplu concludent " şi "transeuropean" " este Răzvan Rădulescu: ţine cursuri de scenaristică la o universitate germană. În România nu poate " v-aţi prins, nu are doctoratul... Un exemplu şi mai concludent este Umberto Eco (asta ca să iau un nume cunoscut). El n-ar putea fi angajat permanent de către o universitate din România " eventual, doar ca asistent sau maximum lector. Nu are doctoratul. În vremea sa, în Italia nu exista doctorat: oricine termina o facultate devenea (şi avea înscris pe diplomă) dottore (sau dottoressa, la feminin). Sistemul european de doctorate s-a introdus în 1987, dar italienii nu l-au aplicat "retroactiv", aşa că marii profesori care îşi practicau meseria de decenii nu au fost obligaţi să bifeze rapid un examen de doctorat sub ameninţarea dării afară. Nouă însă ne-au intrat (prost) în cap "standardele europene": nu-l putem angaja pe Umberto Eco (profesor la cea mai veche universitate din lume, cea din Bologna, înfiinţată în 1184), în schimb semi-analfabetul Nicolae Mischie a putut deveni doctor şi prorector al importantei universităţi din Tîrgu-Jiu. Şi ce-i cu asta? " o să-mi spuneţi. Nimic. Doar constat. Refrenul "ne cere UE" a picat la fix pentru a justifica lenea, prostia şi lipsa de responsabilitate a funcţionarilor, administratorilor de instituţii, politicienilor români. Numai că acest tip de discurs riscă să creeze antipatie faţă de Uniunea Europeană şi un discurs eurosceptic emoţional, pornit din enervări faţă de atîtea "cerinţe". Din euro-entuziaşti, tindem să devenim euro-plictisiţi. N-ar fi bine ca UE să ne ceară să gîndim cu capetele noastre? Poate aşa...