Băsescu, referendumul şi minaretele
Am fost, la sfîrşitul săptămînii trecute, la Viena, la reuniunea board-ului Eurozine " reţeaua revistelor culturale europene din care face parte şi Dilema veche. M-am întîlnit, ca de fiecare dată, cu echipa redacţională şi cu colegii din board (componenţa " aici: http://www. eurozine.com/editorial_Board.html): o mică lume multiculturală, o reducere la scară a Europei, în care îmi place să iau pulsul "mişcării de idei" de pe continent. Transcriu, într-o oarecare dezordine, cîteva observaţii prilejuite de această scurtă escală de lucru. Mai întîi, despre Viena. Îmi place la nebunie acest oraş liniştit, pe care prietenii mei de acolo mi-l descriu ca "prea burghez" sau "prea mic-burghez", deci plicticos şi previzibil. Le răspund întotdeauna că, venit din micul infern bucureştean, "plicticoşenia" vieneză îmi pansează toate rănile. Cînd merg acolo, am mereu un mic şoc de adaptare: în primele minute, mi se pare straniu că oamenii merg liniştiţi pe stradă, că nu vorbesc tare în metrou, că traficul e calm, că lumea are o anumită decenţă în îmbrăcăminte, în gesturi, în mişcări. Sistematic, de cîte ori ajung la Viena îmi vine ideea prostească a comparaţiei cu Bucureştiul, pe care mi-o scot din minte după cîteva exerciţii de autosugestie: îmi repet în gînd că nu poţi compara normalitatea cu anormalitatea. Apoi, despre Eurozine. O idee simplă " aceea de a pune în legătură reviste culturale europene prin intermediul unui site, www.eurozine.com " a devenit astăzi o "instituţie" de referinţă în jurnalismul cultural european. Nu e o asociaţie, nu e un "trust", e doar o reţea în care se intră by invitation only şi care organizează, în fiecare an, o reuniune a revistelor culturale europene. Întîlnirile board-ului durează două zile, iar şedinţele sînt de la 10 la 19, cu o pauză de prînz. Pare "şedinţomanie", dar de fapt este un mod de a discuta serios şi temeinic. Şi, dat fiind că fiecare membru al echipei e de altă naţionalitate, se construieşte ad-hoc un mic conclav intercultural, în care fiecare se reprezintă nu doar pe sine, dar şi cultura din care face parte. Un loc mai bun pentru a înţelege concret cum "se vede" un subiect din diverse perspective nici nu-mi pot imagina. Din discuţiile pe diverse teme, am constatat că, în lumea intelectuală din Vest, preocuparea pentru Est şi pentru istoria recentă e la fel de intensă: nu numai pentru că acum se împlinesc 20 de ani de la căderea sistemului comunist, ci şi pentru că oamenii vor să înţeleagă cu adevărat ce a însemnat "comunismul real". Prin părţile noastre, mi se pare adesea că oamenii vor mai degrabă să uite; ori, pur şi simplu, că sînt absorbiţi de prezent şi obsedaţi (vorba lui Giovanni Sartori) de "fuga înainte". Apoi, există o preocupare pentru subiectele care au sau pot avea impact la nivel european. De pildă, rezultatele referendumului din Elveţia cu privire la interzicerea construcţiei de noi minarete: 57% dintre cetăţeni au votat pentru. E o temă dezbătută în toată Europa, cu comentarii şi analize ample şi cu opinii din partea politicienilor şi a liderilor de opinie. Colegii mei de la Eurozine aşteptau rezultatul referendumului ca şi cum i-ar fi privit direct. La fel de interesaţi erau de alegerile prezidenţiale din România: erau informaţi asupra candidaţilor şi asupra rezultatelor din primul tur, dar voiau explicaţii de context. Mărturisesc că mi-a fost greu să le explic manevrele noastre interne şi, mai ales, că nu e vorba neapărat (aşa cum credeau ei, judecînd într-o logică normală, europeană) de o dispută între un candidat de centru-stînga şi unul de centru-dreapta. Nu ideologia sau plasarea pe axa stînga-dreapta sînt relevante la noi, nu în aceşti termeni se poartă dezbaterile. Fiind vorba de oameni informaţi şi cultivaţi, care citesc sistematic literatură ori eseuri ale autorilor din Est, înţelegerea "ciudăţeniilor" noastre, ale ţărilor aflate încă în tranziţie, e pînă la urmă nuanţată şi profundă. Ceea ce mă face să mă gîndesc că adesea, la noi, circulă încă tot felul de stereotipii pozitive despre "Occident", laolaltă cu stereotipiile negative despre "noi înşine": un amestec care ne ţine închişi într-un fel de maniheism precar. Cît timp am stat la Viena, televiziunile şi ziarele de la noi au fost obsesiv preocupate de tema "a lovit Băsescu un copil sau nu?". Lungi ore de dat cu părerea şi de speculat la nesfîrşit acest episod încă neclar au ocupat scena, în timp ce alte subiecte au fost lăsate pe dinafară. Sigur, în toate ţările, cînd e campanie electorală, presa mainstream e ocupată mai ales cu asta. Dar lasă loc şi pentru altele. Iar ziarele de referinţă ori publicaţiile culturale dezbat subiecte diferite şi găsesc un mod de a ieşi în evidenţă tocmai prin aducerea în sfera publică a unor teme care nu par, la prima vedere, a avea legătură imediată cu actualitatea "internă", dar în care se pot întrevedea consecinţe şi efecte pe termen lung. De exemplu, chestiunea minaretelor din Elveţia. Pentru a nu ştiu cîta oară, am simţit, întorcîndu-mă de la Viena, că reintru într-o lume diferită şi depărtată. Minaretele din Elveţia? De asta ne arde nouă? Nici gînd. Şi apoi, n-a spus Traian Băsescu că printre faptele sale bune este şi aceea că a botezat un musulman?...
