Băncile au naţionalitate?
Cu mobilierul din anii â60 şi cu aerul său boem şi popular, Prückel este o cafenea cu mai puţin ştaif decît altele din centrul Vienei, dar la fel de cunoscută. În cele cu ştaif întîlneşti frecvent oameni în "uniformă de business", cu laptopuri de ultimă generaţie; aici lumea e îmbrăcată casual, are laptopuri ceva mai vechi, dar e mai vie, mai vorbăreaţă şi mai zîmbitoare. Vin actori, jurnalişti, scriitori, dar şi common people - vienezi cumsecade, care vor să citească tihnit gazeta cu o cafea sau un schnaps în faţă. În această plăcută atmosferă central-europeană şi mic-burgheză pe care colegul Cristian Ghinea şi-ar dori-o în rubrica sa de la p. 17 mi-a fost dat să aflu luni, 16 februarie, ce scrie revista austriacă Profil, punînd pe prima pagină un titlu destul de tare ("Va da faliment Republica Austria?") şi un subtitlu cu dilemă: "Statul salvează băncile, dar cine salvează Statul?" (http://www.profil.at/articles/0907/ 560/233798/droht-republik-oesterreich-bankrott-osteuropa-oesterreich). Ideea articolului - prilejuit de recentul turneu al ministrului austriac de Finanţe, Josef Pröll, în cîteva ţări est-europene - este că statul austriac nu poate interveni singur pentru a susţine băncile aflate în dificultate, aşa cum au procedat alte state. Asta pentru simplul motiv că băncile austriece sînt mai bogate decît propria ţară (activele lor valorează mai mult decît PIB-ul Austriei - scrie Emil Stoica pe blogul său, stoica.hotnews.ro), iar o mare parte din activitatea lor se desfăşoară în ţările est-europene, unde s-au extins rapid în ultimii ani. Prin urmare, respectivele state din Est ar trebui şi ele să susţină cumva filialele locale ale băncilor austriece, mai ales că acestea vor beneficia, indirect, de planul pus la punct de autorităţile austriece. Se pare însă că guvernele din ţările est-europene vizitate de dl Pröll (Croaţia, Bulgaria, România şi Ucraina) nu vor să contribuie la acest plan: vizita ministrului austriac de Finanţe n-a dat rezultate. Acest caz, dincolo de aspectele pur economice, pune o problemă de "apartenenţă" europeană. Două treimi din sistemul bancar românesc - spun statisticile - aparţin acţionarilor străini. Mai sînt ele ale noastre, ale României? Dacă proprietarul e austriac, n-are decît să-şi rezolve problemele: trăiască proprietatea privată! Numai că filialele româneşti ale băncilor străine funcţionează la noi şi finanţează economia şi familiile noastre. Creditele pentru locuinţe sînt luate de ai noştri, datornicii sînt dintre noi. Iar apartenenţa la Uniunea Europeană, care a creat o piaţă unică, face nerelevantă "naţionalitatea" de origine a unei bănci, atîta timp cît cetăţenii europeni îşi pot face casă unde vor pe teritoriul UE, se pot stabili unde vor, pot munci unde vor. Teoretic, ar trebui să ia şi credite de unde vor: eu, cetăţean român, dacă iau în serios dimensiunea europeană a cetăţeniei mele, aş putea să fac un credit la o bancă din Spania, din Austria sau din Marea Britanie, dacă mă avantajează condiţiile, dobînda etc. Nu e competiţie, nu e piaţă liberă? Teoretic, da. Practic, asemenea credite nu prea există. Aşa încît, din acest punct de vedere, nu pot lua în serios, pînă la capăt, discursul despre cetăţenia europeană şi despre spaţiul comun european: dimensiunea naţională este încă foarte puternică. Inclusiv - şi paradoxal - cînd este vorba despre bănci. În ciuda evidentelor avantaje ale integrării europene, situaţii ca aceasta - accentuate de criză - arată că e foarte greu de trecut dincolo de gîndirea în termeni naţionali. Din punctul de vedere al cetăţeanului, Europa Unită devine palpabilă prin cîteva elemente ale vieţii de toate zilele: de-a lungul şi de-a latul continentului, întîlnim cîteva mari reţele de supermarketuri, cîteva mari bănci, cîteva mari firme europene care ne dau concret senzaţia că "nu sîntem străini" atunci cînd mergem în altă ţară europeană. Avem un oarecare sentiment de familiaritate ori de cîte ori, în altă ţară, nimerim peste vreun logo cunoscut ori peste vreun supermarket pe care îl avem şi în cartierul nostru. Mai nou, avem şi tarife unice pentru roaming. Cu alte cuvinte, în calitate de consumatori, avem o relaţie directă şi fără frontiere cu băncile şi companiile europene. În calitate de cetăţeni însă, această relaţie este "filtrată" de guvernele naţionale şi politicile naţionale. Degeaba ne simţim europeni atunci cînd, în diverse ţări, găsim tot reţeaua Vodafone, tot magazinele Lidl, Metro sau Carrefour şi scoatem bani cu cardul tot de la banca "noastră" de acasă. În momentele de criză, politicienii şi guvernele ne "readuc" la dimensiunea naţională. În cazul de faţă, vizita ministrului austriac de Finanţe se înscria tocmai în dimensiunea europeană a crizei: băncile noastre sînt şi ale voastre, diferenţa dintre "noi" şi "voi" devine nerelevantă - pare a fi mesajul acestei vizite. Căderea unei bănci europene care activează în mai multe ţări nu îi afectează doar pe cetăţenii ţării în care îşi are sediul social. Băncile nu mai au naţionalitate, falimentul - cu atît mai puţin. Am impresia că mesajul n-a fost înţeles. Din reacţiile autorităţilor şi din comentariile de pe bloguri şi forumuri, am rămas cu impresia că cei mai mulţi tind să reducă problema la atît: "Austria încearcă să obţină nişte bani din partea altor state pentru a-şi susţine băncile". Nu ştiu dacă, din punct de vedere strict financiar, e legitim sau ilegitim, normal sau anormal, bine sau rău ca statele estice să contribuie cu bani publici pentru a ajuta băncile străine care au filiale pe teritoriul lor. Ştiu însă că, la cafeneaua Prückel, pe 16 februarie, citind pe Internet presa românească şi austriacă, mi s-a părut nerelevant unde avem conturile eu şi austriacul de la masa alăturată. Oricum, amîndoi mîncam Apfelstrudel.
