Balet verbal în jurul crizei

Care va să zică, unanimitate, stimabile! Preşedintele ţării, preşedintele Senatului, premierul, ba chiar şi liderii sindicali au acceptat: avem nevoie de un împrumut de la FMI. Aşa încît va reveni, în limbajul nostru cotidian, sintagma "scrisoare de intenţie", care făcea pagina întîi a ziarelor pe vremea Guvernului condus de Victor Ciorbea. Situaţiunea însă nu mai e cea de atunci. Pe vremea aceea, cînd investiţiile străine erau puţine, iar Traian Băsescu era admirat pentru că reuşise să obţină fonduri de la Banca Mondială pentru Ministerul Transporturilor, se discuta despre o "înrobire" a ţării faţă de FMI, care punea condiţii drastice, iar naţionaliştii (din PRM, dar nu numai) ţineau predici despre "transformarea României în simplă piaţă de desfacere pentru produsele occidentale". O asemenea ipoteză părea un dezastru pe atunci, iar închiderea unor întreprinderi construite pe vremea comunismului (vă mai amintiţi de "disponibilizarea în masă" a minerilor?...) era văzută de mulţi ca un fel de pierdere a suveranităţii naţionale şi a gloriei de "ţară industrializată". Dezbaterea publică se desfăşura pe coordonatele baricadei între "noi" şi "ei": noi " o ţărişoară abia ieşită din comunism, suferindă după tratamentul cu democraţie originală şi "economie socială de piaţă" impus de guvernarea Văcăroiu, dar care la o adică afişa în continuare o mîndrie prostească pentru că fusese dotată de comunism cu o măreaţă industrie care trebuia salvată cu orice chip, chit că era pe butuci; ei " Occidentul care, pe de o parte, ne dădea lecţii de democraţie, iar, pe de altă parte, se încăpăţîna să nu investească miliardele de dolari de care aveam nevoie disperată. La vremea aceea încă nu era clar nici că vom fi primiţi în NATO, nici că vom adera la UE, deşi cererile formale în acest sens fuseseră depuse chiar pe vremea lui Iliescu & Văcăroiu, cei blamaţi pentru lipsa reformelor. FMI-ul a devenit atunci " mă scuzaţi, citez un clasic în viaţă " o adevărată "sulă în coaste" pentru Guvern, urmărind punct cu punct realizarea reformelor, iar delegatul Fondului era fugărit de gazetari prin tot Bucureştiul pentru a afla "cum stăm", deşi bietul om " un tehnocrat riguros, danez pare-mi-se " nu avea, prin natura funcţiei, ce şi cum să spună. Una peste alta, în mintea noastră se băteau cap în cap porniri contrare: ne ofticam " ăsta e cuvîntul! " că n-avem mai multe investiţii străine (şi ne simţeam frustraţi că ungurii, cehii, polonezii, ba chiar şi bulgarii au!), dar simţeam o strîngere de inimă de cîte ori mai cădea cîte un "fanion" al industriei ceauşiste. Acum, e mai complicat. Cel puţin aşa ne spun politicienii noştri. Acum vreo două luni, ni se spunea că stăm bine, că vom avea o creştere de vreo 3%, mă rog, poate 2% (aşa s-a făcut şi bugetul), că n-avem nevoie de împrumuturi, iar principala grijă a premierului Emil Boc era ca nu cumva unii dintre noi să cumuleze pensia cu salariul. Agenţiile de rating ziceau că nu-i aşa, dar ai noştri răspundeau că "aş!...", agenţiile sînt compromise pentru că nu au prevăzut criza. Cînd Ungaria a făcut rapid un împrumut la FMI, cineva s-a şi grăbit să spună că noi nu sîntem în situaţia ţării vecine. Cînd ministrul de Finanţe al Austriei a fost aici pentru a discuta situaţia filialelor româneşti ale băncilor austriece, a primit răspunsuri cam în doi peri, iar unii au spus că este exclusiv treaba proprietarilor austrieci de unde şi cum fac rost de bani, nu a statului român. Acum, după ce a fost la Viena, preşedintele Traian Băsescu a vorbit despre "interesul ambelor părţi" şi despre colaborarea între România şi Austria. Şi tot aşa, de trei luni încoace, politicienii noştri vorbesc despre criză, dar un plan ferm încă n-a apărut. Între timp, asistînd la toată această vorbăraie, cetăţenii au devenit, preventiv, prudenţi în cheltuieli şi au căpătat psihoza "adevăratei crize ce va să vie". Chiar şi în jurul împrumutului de la FMI, baletul verbal continuă: dl Emil Boc a simţit nevoia să accentueze că n-avem o nevoie "disperată" de bani, ne împrumutăm doar aşa, preventiv... În schimb, premierul Gordon Brown a spus-o direct: "în unele părţi din Europa Centrală şi de Est se înregistrează probleme uriaşe" pentru că aceste ţări sînt dependente de capitalurile unor investitori occidentali afectaţi de criză, aşa încît e nevoie de un "efort internaţional pentru ajutorarea acestor ţări care sînt lipsite de resurse". Pe scurt, liderii UE au decis dublarea ajutorului de urgenţă pentru ţările din Est. Am ajuns unde voiam acum zece ani: avem investiţii străine şi sîntem în Uniunea Europeană. Sîntem piaţă de desfacere pentru produsele din Vest, dar naţionaliştii români nu mai zic nimic despre asta (şi bine fac!), iar poporul a descoperit bucuriile consumismului şi şi-a satisfăcut pofta de "bunuri de import", după care a tînjit atîta pînă în 1989. Faptele şi cifrele arată că, economic şi financiar, sîntem în bună parte integraţi în Uniunea Europeană şi nu mai putem funcţiona după logica "noi" vs "ei". Dar politicienii noştri tot aşa vorbesc. Impulsul lor primordial este "abureala": se străduiesc să ne spună cît mai puţin nouă, cetăţenilor, eventual să ambaleze criza în promisiuni de mărire a pensiilor, ca în campania electorală. Pe de altă parte, faţă de Uniunea Europeană se comportă adesea ca şi cum UE ar continua să fie "altceva", o organizaţie "a lor", de la care noi aşteptăm beneficii şi sprijin. Şi atît. Poate că e cum spune dl Boc: n-avem o nevoie disperată de bani. Am avea însă o nevoie disperată să ştim, în sfîrşit, pe ce lume sîntem. Vast program, nu?