Alegeri europene şi candidaţi "de-ai noştri"

În iunie vor avea loc alegeri pentru Parlamentul European, în acelaşi timp în toate ţările membre. La 20 de ani de cînd cetăţenii europeni (pe atunci, din 12 ţări membre) şi-au ales reprezentanţii într-un legislativ supranaţional, Uniunea Europeană convoacă "alegeri unice", sugerînd astfel că este o singură entitate, măcar prin coincidenţa datei. Altminteri, modul în care se votează este diferit de la o ţară la alta, mizele şi impactul diferă, de asemenea, dar este de aşteptat ca acest eveniment să dea o importanţă şi mai mare Parlamentului European, al cărui rol a crescut în ultima vreme. Cristian Ghinea, care a lansat de curînd Centrul Român de Politici Europene (www.crpe.ro), a publicat şi o primă sinteză despre scrutinul din iunie (http://www.crpe.ro/library/CRPE%20Policy%20Memo%20no.1%20Romanian.pdf). Deocamdată, dimensiunea naţională contează foarte mult în alegerile europene: campaniile electorale sînt construite mai ales pe teme naţionale şi " cu variaţiuni nesemnificative de la o ţară la alta " pe ideea "voi reprezenta cu cinste ţara noastră în Parlamentul European". Acest aspect a fost vizibil la primele alegeri europene organizate în noile state membre după 2004. În ţările din "Vechea Europă", este mai vizibil şi aspectul ideologic: se vorbeşte mai mult despre o stîngă şi o dreaptă europeană, despre problemele şi politicile comune. Dar, aşa cum bine observă Cristian Ghinea, în mai toate ţările sînt trimişi în PE fie politicieni cunoscuţi aflaţi spre sfîrşitul carierei, fie oameni de partid care urmează să-şi construiască, pe termen lung, o carieră politică europeană. După aderarea la UE, europarlamentarii români (care avuseseră statut de observatori) au fost aleşi acum doi ani pentru un mandat "scurt". Cîţiva dintre ei s-au adaptat rapid la regulile şi procedurile politicii europene şi au dobîndit, deja, un profil distinct. Adina Vălean (din grupul liberal) ori Gabriela Creţu (de la socialişti) sînt figuri puţin cunoscute în ţară, dar au avut o activitate consistentă în PE. Adrian Cioroianu a fost ales vicepreşedinte al ALDE (părăsind acest post, din păcate, pentru a deveni ministru de Extern), iar Adrian Severin (cu o experienţă europeană deja notabilă) este hiperactiv în diverse comisii. Daniel Dăianu a redactat punctul de vedere al grupului liberal asupra crizei economice şi, cînd a debutat criza, a fost iniţiatorul unei scrisori deschise semnate de mari personalităţi politice şi academice europene, în care solicita măsuri de limitare a efectelor. (Scrisoarea a apărut în Le Monde şi în alte prestigioase publicaţii din Europa; în România, a apărut în exclusivitate în Dilema veche). Acestea ar fi cîteva exemple de buni parlamentari europeni, care au înţeles că în forul legislativ european nu "reprezentarea ţării" e principala ocupaţie, ci elaborarea de politici europene comune. Din cîte se vorbeşte pe la colţuri sau prin gazete, nu e clar dacă toţi aceştia vor prinde un loc eligibil pe liste. Prin partidele româneşti e o oarecare înghesuială. "Şi dă-i, şi luptă, şi luptă, şi dă-i"... Vorbele lui Agamiţă Dandanache par să însufleţească şi "competiţia" pentru Parlamentul European. Un loc în PE e văzut de mulţi politicieni români ca un fel de răsplată pentru serviciile aduse partidului, un post călduţ cu un salariu bunicel pe care să se odihnească oameni "de-ai noştri", de tipul Norica Nicolai, care nu au dovedit pînă acum cine ştie ce afinităţi cu politica europeană. Pe de altă parte, ideea că " totuşi " trebuie să trimitem şi nişte oameni competenţi şi serioşi la Bruxelles şi Strasbourg este, totuşi, luată în seamă. Aşa încît se vorbeşte despre prezenţa pe lista PD-L a Monicăi Macovei, ceea ce ar fi un evident cîştig pentru politica europeană. Ca întotdeauna însă, ratăm o dezbatere serioasă din cauza unor accente "pitoreşti" specific naţionale, care aruncă totul în derizoriu. Apariţia Elenei Băsescu printre potenţialii candidaţi a dat apă la moară poftei de tabloidizare a presei româneşti şi i-a pus în încurcătură pe mulţi politicieni din PD-L, care " evident " de teamă să nu-l supere pe "tata", n-au putut spune că ea n-are ce căuta în PE. Traian Băsescu însuşi are, pe această temă, un comportament cel puţin nepotrivit: pare mai degrabă un tătic preocupat să-i asigure un viitor copilului, decît preşedintele care a cîştigat alegerile datorită unui discurs ferm anticorupţie. Dacă, pînă la urmă, Elena Băsescu va candida, preşedintele-tată va bifa un nou mod de a se face de rîs. Nu numai la noi, ci şi în Europa. Probabil că alegerile europene şi campania electorală care le precede vor fi pe planul al doilea al actualităţii noastre. Prinşi între interminabile discuţii despre criză, cu un guvern format din două partide care se poartă, fiecare, ca şi cum ar fi deopotrivă la putere şi în opoziţie, cu un preşedinte care vorbeşte tot mai mult despre orice, devenind primul furnizor de opinii al ţării, vom fi tentaţi "să ne vedem de ale noastre". Din păcate, vom rata o bună ocazie de a înţelege că "ale noastre" se definesc şi se rezolvă în bună parte la Bruxelles şi Strasbourg. Inclusiv de către europarlamentarii români.