Agenţii feudale de stat

Mare noroc cu criza asta! Pentru că s-a ajuns la fundul sacului şi FMI ne ţine din scurt, s-a hotărît desfiinţarea unor agenţii guvernamentale şi reducerea severă a personalului din sistemul bugetar. Adică se face, de nevoie, ceea ce trebuia făcut de mult. Sistemul public românesc este supradimensionat şi toacă bani fără rost. S-a ajuns aici, în primul rînd, prin crearea "din vîrful pixului" a unui mare număr de agenţii guvernamentale, al căror obiect de activitate e precar, dar ele "dau bine": se cheamă că Statul român este preocupat, vezi Doamne, de tot felul de aspecte şi probleme ale cetăţenilor şi vrea să le rezolve. În perioada de preaderare la Uniunea Europeană, multe dintre aceste agenţii şi instituţii de tot felul au fost ascunse sub sloganul "aşa ne cere UE" " strigăt revoluţionar pe care îl rosteau atunci miniştrii, prefecţii, parlamentarii pentru a-şi justifica tot felul de iniţiative. Or, de multe ori, UE nu ne cerea crearea unor instituţii bugetare în plus, ci rezolvarea unor probleme. De exemplu, asigurarea egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi: "sună european", e o problemă care trebuie rezolvată, dar de ce pentru asta era nevoie de o agenţie specială? Există destule ONG-uri care se ocupă de acest subiect mai eficient şi mai ieftin decît o face Statul, aşa că era preferabil ca o agenţie deja existentă sau un minister (în alte ţări "egalitatea de şanse" este alocată Ministerului Muncii) să facă o licitaţie şi să finanţeze proiectele ONG-urilor. Nu mă îndoiesc că ar fi costat mai puţin şi ar fi funcţionat mai bine. Iar acesta e doar un exemplu: multe dintre agenţiile guvernamentale fac " adesea prost şi scump " proiecte în care avem deja destule organizaţii neguvernamentale sau firme cu experienţă. Nici măcar Agenţia pentru Strategii Guvernamentale, inventată în timpul guvernării lui Adrian Năstase, nu are un obiect foarte clar şi coerent de activitate: un pic de "promovarea imaginii externe a ţării", un pic de "accesul la informaţiile de interes public şi transparenţa instituţională", dar şi "comunicarea publică" (de-aia comunică guvernele noastre atît de prost?), şi "evaluarea stării sociale a populaţiei; evaluarea oportunităţii sociale şi a impactului perceptiv pentru măsurile guvernamentale", adică ceea ce fac şi alte instituţii de stat, başca institutele private de sondare a opiniei publice (de multe ori tot prin comenzi de la diverse organisme de stat). A existat o adevărată frenezie a înfiinţării unor instituţii de stat, căci pornirea dintîi a legislatorului român (dar, în bună parte, şi a cetăţeanului) este să pună totul sub pulpana Statului. O copiere a modelului francez (statalist şi el...) şi o neîncredere funciară în iniţiativa privată au dus, în ultimii 20 de ani, la creşterea monstruoasă a aparatului statal, la o administraţie tentaculară, care mai mult complică viaţa oamenilor, decît s-o uşureze. Bineînţeles, a urmat apoi celălalt impuls: angajarea unui număr cît mai mare de oameni, fără nici un calcul de oportunitate, fără nici o estimare economică, adesea fără să se pună măcar întrebarea de bun-simţ "de ce ne trebuie atîţia oameni?". Daniel Dăianu sintetiza astfel acest fenomen: "De mai mulţi ani observ cum se umflau schemele sectorului public cu neveste, rubedenii, prieteni. Această conduită este condamnabilă. Şi aceste lucruri se practicau în ministere, în administraţiile locale. Este drept că un sistem real nu poate fi decît imperfect, dar la noi au fost