Sclavu' lu' Ceașcă

● „Eu trăiesc într-o ţară în care rămăşiţele comuniste, din păcate, încă nu s-au stins, ba chiar reînvie ca nişte spectre care-şi iau o nouă înfăţişare şi alt nume. În unul dintre interviurile pe care le-am acordat cu ocazia lansării în Polonia a Dictaturii lui Nicolae Ceauşescu, spuneam că este o carte care vrea să arate că nu e rentabil să fii sclav şi, dacă citind ce am scris eu, fie şi numai o singură persoană renunţă la statutul de sclav, atunci consider că a meritat să consacru şase ani de muncă pentru a o scrie. Cu aceeaşi speranţă aştept şi ediţia în limba română.“ Aşa zice Adam Burakowski în prefaţa la ediţia românească a cărţii Dictatura lui Nicolae Ceauşescu – Geniul Carpaţilor (tocmai apărută la Polirom). Apărută mai întîi în Polonia, avînd la bază cercetarea de doctorat a autorului. 

● Este istoria lui Ceauşescu spusă rece, sec. Din afară. Chiar mă gîndeam că seamănă cu volumul lui Dennis Deletant despre Antonescu, o fi ceva cu dictatorii recenţi şi intens politizaţi de trebuie să vină cercetători străini să scrie bine şi temeinic despre ei.  

● Este o poveste cronologică ce urmăreşte ridicarea şi căderea lui Ceauşescu, de la paj fidel al lui Gheorghiu-Dej la dictator suprem, şi se termină simbolic cu momentul zborului cu elicopterul de pe Comitetul Central. Marele atu al cărţii este plasarea permanentă în contextul blocului comunist, Burakowski trăgînd multe paralele interesante. Poate aici e şi punctul maxim de interes pentru cititorul român, care în medie ştie oricum mai multe despre Ceauşescu decît cititorul polonez obişnuit, pentru care a fost scrisă cartea, de fapt. O asemenea punere în contextul blocului sovietic prinde bine unui public român obişnuit cu o istoriografie care tratează România mereu ca pe o insulă, doar cu oarecare contacte, mai degrabă războaie, cu vecinii. Ceauşescu seamănă cu Stalin în modul în care a ajuns la putere (lipindu-se de liderul precedent şi războindu-se apoi cu un rival din structurile armate – Troţki, Drăghici), dar cu puţini alţi elefanţi comunişti care în anii ’70-’80 îl depăşeau în vîrstă. Criza economică care a cuprins tot blocul comunist în anii ’70, şi din care nu şi-a mai revenit, a avut cam aceleaşi cicluri peste tot. Dar doar Ceauşescu a ajuns la catastrofala decizie de a plăti anticipat toată datoria externă. 

● Despre asta, pionierul din mine ţine minte orele de dirigenţie în care eram prelucraţi pe subiectul măreţei înfăptuiri. Ce mai mîndrie pe noi: să nu avem datorie externă! Habar nu aveam ce însemna de fapt, dar era ceva grozav, oricum tot ce ţinea de extern, de străini era ceva dubios, dacă mai era şi datorie la mijloc, atunci... bine că scăpaserăm de ea. Burakowski respinge teza după care Ceauşescu a luat această decizie pentru a nu mai depinde de străini. Explicaţia pe care o preferă polonezul: Ceauşescu credea sincer că economia României se poate dezvolta numai prin investiţii masive şi în industria grea, pe care creditorii străini nu le acceptau atunci cînd negociau cu românii reeşalonarea datoriei (România a fost aproape de încetarea de plăţi la începutul anilor ’80, ca şi Polonia şi alte state comuniste, şi a renegociat cu creditorii anumite condiţii). Oricum, creditorii ăia au avut dreptate în final, investiţiile din anii ’80 au fost o risipă. Dar eu mă îndoiesc că gîndirea lui Ceauşescu în legătură cu datoria externă a fost atît de sofisticată. Ţin minte că tema datoriei externe ni se servea la pachet cu xenofobia generală a regimului: să nu mai depindem de străini, dragi copii, să fim independenţi! Independenţa economică – chiar ăsta era sloganul. Atunci, tind să nu fiu de acord cu Burakowski: mi-e greu să cred că un calcul pur raţional (chiar dacă greşit) privind dezvoltarea economică a dus la această decizie. La cum lega propaganda datoria externă de xenofobie, îmi pare că a fost un sentiment mult mai primitiv de dominaţie totală asupra ţării: el era stăpînul nostru şi stăpînul nu putea avea un alt stăpîn în creditorii externi. Aşa înţelegea Ceauşescu lumea, personajul era de un primitivism îngrozitor. 

● Se plînge în mai multe locuri Burakowski că cercetătorii nu au acces la arhive. Nici cele ale Ministerului de Externe, nici celelalte. Şi tot revine plîngerea asta în logica sa de cercetător, la modul: Eu vă spun chestia asta, dar mă bazez pe arhive poloneze sau pe alte documente, pentru că arhivele româneşti nu sînt accesibile. De pildă, arhivele româneşti despre greva minerilor din 1977. E una din acele chestii mici, dar deosebit de iritante despre cum funcţionează statul nostru. De ce protejează statul român secretele unui dictator mort de 20 de ani?

●  O sursă principală şi extins utilizată de autor sînt telegramele diplomatice ale ambasadei Poloniei comuniste la Bucureşti. Surprinzător de bune, bine informate şi realiste. Descriu fără menajamente mizeria regimului, pentru uzul comuniştilor de la Varşovia. Diplomaţii polonezi aveau şi contacte informale cu oficiali români înalţi, pentru a se informa. Wikileaks de-a dreptul, ce să mai! O fază suculentă, aceea unde se descriu lipsurile alimentare de care sufereau inclusiv diplomaţii, cu excepţia celor occidentali care îşi aduceau de acasă alimente.

● Uneori Ceauşescu este un prostănac atît de ridicol, încît sentimentul nu e de enervare pe el, ci de cum a fost posibil ca un asemenea prostănac să facă ce a făcut el. Asta se vede din discuţiile sale în cerc restrîns. După celebra vizită în China din 1971, le spune tovarăşilor din Comitetul Executiv că a fost întîmpinat de „sute de mii de oameni, dar nu grămadă cum se iese la noi, ci în mod organizat, cu şcoli, fanfară, jocuri sportive, dansuri. Şi la coreeni a fost la fel. Şi cred că avem şi de învăţat, totul era ordonat. A fost un fel de sărbătoare, o manifestare sărbătorească“. (p. 153) 

● Asta apropo de argumentul pe care îl aud mereu în legătură cu Ceauşescu: nu aveai cum să nu te crezi genial dacă atîţia oameni te lăudau şi îţi adresau omagii. De parcă oamenii ăia se încolonau să îl pupe în fund în mod spontan, fără legătură cu voinţa sa. De fapt, pentru oricine e înzestrat cu minim bun-simţ nu ar fi fost de acceptat propriul cult al personalităţii. Aici nu e vorba de filozofie complicată sau de teorie sofisticată. Pur şi simplu, bunul-simţ, banalul simţ al ridicolului ar trebui să te împiedice. Ceauşescu a fost nesimţit la un nivel cu totul primar, uman vorbind era defect.  

● Burakowski descrie cu minuţiozitate multele schimbări care erau menite să facă sistemul să funcţioneze. Unele ridicole, altele criminale de-a dreptul. Ideea ca angajaţii să participe la beneficiile întreprinderii. Dacă fabrica depăşea planul, oamenii erau plătiţi în plus. O idee frumoasă, aşa comunistă. O idee tîmpită. De fapt, planurile erau oricum făcute luînd în calcul capacitatea maximă a fabricii, ca să le depăşeşti, trebuia să munceşti peste program, chestie care se întîmpla arbitrar, muncitorul fiind la mîna şefului, care şi el era terorizat de sus să depăşească planul. Burakowski descrie în amănunt asemenea frecţii la picior de lemn, care încercau să salveze un sistem canceros. Cu cît trecea timpul, măsurile erau mai puţin ridicole şi mai mult criminale. Unele sînt incredibile astăzi – se interzice populaţiei să mai cumpere mîncare din altă localitate decît cea de domiciliu. Vorbim de acelaşi popor care acum se luptă de zor cu dictatura lui Băsescu în timp ce sparge seminţe în faţa televizorului unde e înjurat dictatorul. Şi are chiar nostalgii. 

● Nu ne-am împăcat cu Ceauşescu. De asta îl facem „Ceaşcă“. Ne e ruşine cu el. De ce a făcut cu noi. Am acasă o fotografie cu mine pionier. Cine o vede rîde de cît de drăgălaş eram. Mă uit uneori la mine şi parcă nu îmi vine să cred că am fost un fel de hitlerjunge, cîndva, în altă lume. Poate de asta nu putem scrie cărţi reci despre Ceauşescu: am fost sclavii lui.