Schengen ori moartea!!!

Cîndva pe la începutul anului 2010, mă întîlnesc cu o colegă din Bulgaria şi sporovăim. Colegă de ONG în domeniul politicilor europene – ei au ceva similar Centrului Român de Politici Europene, doar că e mai vechi. Şi colega din Bulgaria mă întreabă dacă avem de gînd să facem ceva legat de aderarea la spaţiul Schengen. I-am mărturisit că nu mă gîndisem, la urma urmei mai nimeni nu ştia atunci ce se face în legătură cu Schengen, ştiam aşa vag că România îşi propusese să adere cîndva prin primăvara anului viitor. Adică acum. Cele două ţări sînt legate de facto în procesul de aderare, deci colegii din Bulgaria au obţinut finanţare pentru un proiect comun de monitorizare: urma să facem o metodologie comună şi să vedem ce au făcut cele două guverne. Vom face conferinţe de presă? m-a întrebat. Nu cred să fie mare interes, am zis după ce am văzut metodologia: nu vom rupe gura tîrgului cu cifre despre puncte de trecere a frontierei, sisteme informatice şi legi foarte tehnice ce urmau a fi adoptate. Din partea noastră, de proiect urma să se ocupe colegul meu Ciprian Ciucu. Asta era atunci. 

Acum situaţia arată cam aşa. De vreo două luni aproape orice telefon pe care îl primesc de la ziarişti români sau străini are legătură cu Spaţiul Schengen. Ciprian a devenit cel mai mare specialist independent în aderarea la Schengen. Pentru că e şi singurul din România care s-a ocupat independent în mod temeinic de subiect. Deci aveţi şanse mari să daţi de el pe la televizor, portaluri de ştiri şi ziare, vorbind despre asta. De unde părea o plicticoşenie de subiect, acum Schengen ne mănîncă energia şi timpul. Şi de unde părea o chestiune tehnică, acum sîntem tocaţi cu întrebări în cheie politică: Ce are Europa cu noi? Cine e de vină? Ce spune asta despre noi? Dar despre UE? 

Evoluţia subiectului Schengen este pentru mine un exemplu fascinant de psihologie colectivă. De la indiferenţă, acum un an, la pasiune neţărmurită. Subiectul a trecut din ograda tehnicalităţilor în zona identităţii de grup. Sîntem iar „noi“ vs „ei“. „Noi“ sîntem într-un fel precis pe care fiecare îl ştie bine, fiecare dintre noi sîntem specialişti în cum sîntem „noi“. Pentru unii „noi“ sîntem neserioşi şi nu am făcut ce trebuie şi nici nu merităm să intrăm în Schengen. Pentru alţi „noi“, sîntem nişte victime ale marilor puteri, care încearcă să ne dea o lecţie. Pentru unii, Băsescu e de vină. Pentru alţii, Băsescu se ţine drept şi ne apără demnitatea naţională. 

Cine are dreptate? E greu să spui, în poveştile cu „noi vs ei“ dreptatea iese cu capul spart. Aşa că putem măcar să revenim la fapte. Iar faptele sînt aşa. România a îndeplinit criteriile strict tehnice de aderare. Ciprian Ciucu a lansat săptămîna aceasta raportul final al proiectului, care ia în calcul şi rezultatele echipelor de experţi care au evaluat România în decembrie 2010. Rapoartele sînt pozitive. Cutumiar vorbind, Consiliul UE pe afaceri interne ar trebui să accepte opinia experţilor pe care el i-a trimis în misiune de evaluare. Dar cum s-a pronunţat deja că România nu e pregătită, Franţa a ales să ceară mai mult timp pentru a studia raportul. O modalitate de a amîna votul propriu-zis: Franţa nu ar putea vota pentru aderarea României la Schengen după ce a spus ce a spus, dar nici nu se face să respingi prin vot politic un raport care spune că tehnic vorbind sîntem în regulă. Pe de altă parte, Bulgaria are un raport negativ: guvernul bulgar a încercat să trişeze la securizarea graniţei terestre cu Turcia şi experţii s-au prins. Dacă ar fi cazul să se voteze formal, aderarea Bulgariei în acest moment poate fi respinsă cu argumente tehnice. Doar că România nu poate adera fără Bulgaria. Şi nici nu cred că am vrea. În primul rînd că acordul privind aderarea e unul comun, chiar pe aceeaşi foaie de hîrtie. Dar asta e cea mai mică dintre probleme. Dacă ar intra România, şi nu Bulgaria ar însemna ca noi să securizăm la standarde Schengen graniţa cu… Bulgaria. Ceea ce ar fi deosebit de stupid: să cheltuim bani pentru o graniţă care oricum se va desfiinţa de facto peste un an sau doi, cînd şi Bulgaria va rezolva problema şi ni se va alătura. Deci, logic e să-i mai aşteptăm un pic pe bulgari, chiar dacă ar fi fost să intrăm de unii singuri acum. Doar că ce e logic din punct de vedere tehnic nu e logic în gîndirea de tip „noi vs ei“: dacă intrarea în Schengen în martie 2011 ţine de mîndria naţională, atunci e musai să intrăm acum, nu? 

Una peste alta, cel mai probabil nu va fi nici un vot acum, discuţia se va amîna pe motivul tehnic că bulgarii mai au chestii de făcut. Desigur, asta face bine la orgoliul naţional: noi sîntem în regulă şi le-am luat şi faţa la bulgari. 

Acum să revenim la Franţa. Ce i-a căşunat Parisului? Nu am un răspuns, iar oameni de obicei foarte bine informaţi par şi ei să speculeze, mai degrabă decît să ştie sigur. Adevărul este că Franţa a făcut o figură lamentabilă. Şi nu spun asta pentru că sîntem „noi“ vs francezii. De pildă, nu spun că Olanda a făcut o figură lamentabilă, deşi Olanda se opune şi ea (nu a semnat scrisoarea franco-germană, dar a spus-o) aderării României la Schengen pentru că avem probleme cu corupţia. Este corect? Nu ştiu. Ce ştiu e că ar fi trebuit să ne aşteptăm. Am intrat în UE cu acel mecanism de verificare pe justiţie. De care ne-am cam bătut joc, pe logica: acum sîntem membri UE, nu mai aveţi ce ne face. Am tot scris despre asta, despre modul în care Parlamentul blochează dosare, despre cum Guvernul Tăriceanu a încercat imediat după ianuarie 2007 să desfiinţeze instituţiile în care UE investise atîta. Totul în ideea că, gata, ne-am văzut cu sacii în căruţă, nu mai aveţi ce să ne faceţi. Ei, uite că au! Avem nevoie de votul lor pentru a intra în Schengen. Dar, staţi puţin, ne răţoim noi, nu e drept, corupţia nu era criteriu pentru Schengen. Dar, staţi puţin, şi voi ne-aţi tras pe sfoară şi nu aţi făcut ce aţi promis, acum ne trageţi de urechi şi ne spuneţi să facem cum am promis în ce priveşte Schengen? Cum aţi devenit voi românii atît de parolişti în ce priveşte subiectul Schengen, şi doar în ce priveşte subiectul Schengen? Cam acesta este dialogul mental care se poartă acum între România şi ţările din UE care mereu ne-au presat pe subiectul corupţie, cum e Olanda. Ei bine, cine are dreptate aici? Ce e corect şi ce e incorect? Astea fiind spuse, nu pot să mă supăr pe Olanda: ei ne-au spus mereu părerea lor în ce priveşte corupţia din România, au fost şi pe punctul de a bloca aderarea României la UE din acelaşi motiv. Olanda a fost coerentă şi consistentă pe subiect. Nu însă şi Franţa. Parisul a fost capitala care a spus în 2004 că nu e aşa mare bai cu corupţia din România, pentru ca acum să se trezească că este. Ba chiar, corupţia a fost ultima temă cu care au vrut să blocheze intrarea în Schengen, prima dată au fost romii, apoi Republica Moldova şi abia apoi corupţia. A fost evident o căutare de pretexte, cuiul lui Pepelelea – cum îi spune Ciprian Ciucu. Deci, nu cred în buna credinţă a Franţei pe subiectul corupţiei de aici, vom afla poate la un moment dat mai multe amănunte. 

Acestea sînt nişte fapte. Puneţi-le dumneavoastră în logică de „noi vs ei“ după cum vă lasă inima pe fiecare.