Salvăm forturile Bucureştiului? (II) – cum arată azi cetăţile Capitalei şi ce facem pentru ele
Continui azi discuţia cu George Teodorescu despre forturile Bucureştiului. Data trecută am aflat despre cum au fost construite cu mari eforturi, dar şi că la începutul Războiului, în 1914, construcţiile similare din Belgia s-au dovedit ineficiente în faţa nemţilor. Continuăm azi povestea lor, după care le facem o vizită, împreună cu George Teodorescu, avocatul româno-american care trăieşte la Chişinău şi e pasionat de istorie.
În 1914, cînd Germania atacă Belgia, România observă că forturile similare de acolo sînt uşor depăşite. Şi aici e o dilemă, nu? Am băgat o sumă uriaşă de bani în ceva ce nemţii puteau să străpungă imediat.
Observă, de asemenea, că forturile din sud nu aveau artileria pusă la punct. Şi mai observă ceva, o problemă apărută între timp. Bucureştiul este construit pe o mlaştină, deci pămîntul din jurul Bucureştiului nu e foarte propice pentru lucrări grele de infrastructură. Forturile aveau probleme, erau prea aproape de pînza freatică şi se inundau, terasamentele se clătinau, forturile crăpau, deci aveau probleme structurale serioase care necesitau o renovare continuă. Războiul începe şi, în cei doi ani de neutralitate, după căderea forturilor belgiene şi după problemele cu surparea, Guvernul şi armata decid să dezafecteze forturille, să ia tunurile, să le pună pe afet şi să le facă tunuri de infanterie.
Imediat după intrarea în Război, în 1916, România pierde foarte repede Turtucaia. A fost o lovitură dură, era o fortificaţie puternică şi nimeni nu credea că se va pierde în cîteva zile. Frontul e străpuns în ambele părţi, dinspre nord prin trecătorile spre Oltenia de către germani şi austrieci, iar în sud, trupele germano-bulgare trec Dunărea pe la Zimnicea şi ameninţă să facă joncţiunea cu cei care veneau din nord. România plănuieşte rezistenţa pe Neajlov. E un dezastru aproape total, planurile operaţionale pentru defensivă sînt găsite de germani la un curier român capturat, sînt luaţi ca din oală. După patru zile de bătălie, armata română se retrage haotic spre Moldova şi Bucureştiul este evacuat. În momentul în care armata germană apare la porţile Bucureştiului după bătălia de pe Neajlov, aceasta este surprinsă. Nemţii sînt şocaţi că serviciile lor de informaţii nu ştiau de dezafectarea forturilor, care se întîmplase în cei doi ani, şi se pregătiseră serios pentru bătălia pentru oraş. Au venit cu tunuri foarte grele, aduse cu un efort considerabil, şi s-au trezit că Bucureştiul este, cum se spunea pe atunci, un oraş deschis, un oraş care nu opune rezistenţă. La fortul Mogoşoaia, 16 soldaţi români au murit încercînd să apere fortul, a fost o neînţelegere, nu le-a spus nimeni că nu era un punct de rezistenţă. Am văzut crucea acestor 16 oameni, a fost mutată de la fortul Mogoşoaia ca să nu fie furată şi dusă în fortul de la Otopeni, unde e o unitate militară păzită. Dar, efectiv, fortificaţiile nu au fost folosite.
Deci totul a fost în zadar.
A fost, pentru că tehnologia s-a mişcat foarte repede. Cele mai mari obuze disponibile la aceste forturi erau de calibru 210 mm şi aveau o rază de bătaie de şapte kilometri. Obuzele de la Dicke Bertha aveau un calibru de 421 mm – diametrul obuzului era de aproape o jumătate de metru –, cîntăreau aproape o tonă şi raza lor de bătaie era de 12,5 km. Deci le puteau dărîma de departe.
Dar decizia de a continua construcţia pe ce s-a bazat? România ar fi putut să cumpere tunuri mai grele, a existat o asemenea idee sau nemţii au luat lumea prin surprindere cu ce au scos pe cîmpul de luptă?
Au fost arme secrete, pînă şi numele Dicke Bertha era o poreclă care i se dăduse tunului pentru a ajuta la menţinerea secretului. Planurile de dezvoltare ale nemţilor au fost secrete, Krupp a vîndut altor ţări ceea ce era disponibil pe piaţa care era pentru toată lumea, dar nu şi ultima gamă, care era secretă, ne-au vîndut numai ce era pentru export.
Aţi fost de curînd la aceste forturi. Cum sînt? Pentru bucureşteni, ele sînt cvasi-necunoscute. Habar nu avem de ele, într-un oraş care nu are foarte multe locuri de recreere în jur, avem deci locuri neglijate. Ce se poate vedea acolo? Jilava este singurul mai cunoscut, pentru că e parte din închisoare.
Mai bine spus, era parte din închisoare. Apropo, toate aceste forturi pot fi văzute foarte uşor din satelit, dacă vă uitaţi pe Google Maps sînt foarte vizibile. Din cele 18 forturi au rămas vreo 17, iar din cele 18 baterii au rămas 14, patru dintre baterii au explodat, erau depozite de muniţii şi au fost accidente stupide. Unul din ele a ras de pe faţa pămîntului un sat chiar lîngă Mogoşoaia. Dar destul de multe au supravieţuit într-un fel sau altul. Toate erau proprietatea statului, care a cumpărat terenul aferent. Au rămas proprietatea armatei, însă prin anii ’50-’60 au fost date la mai multe ministere. În 1989, toate erau în proprietatea statului, unele la armată, altele la ministere. Însă, pentru un motiv sau altul, unele au ajuns în mîini private. Nici unul nu este folosit cum ar trebui, majoritatea sînt lăsate în paragină.
Dar sînt vizibile, dacă merg acum la fortul Mogoşoaia am ce vedea.
Da, aveţi ce să vedeţi. Dacă e să vorbim de forturile mai mari, cele patru mari cu
interior: Chitila, Mogoşoaia, Otopeni şi Jilava. Acestea sînt cele mai mari, făcute după planurile originale ale generalului Brialmont. Restul forturilor, de tip 3 sau 4, sînt părăsite, dar nu sînt distruse, sînt doar neglijate, în paragină. Fortul Mogoşoaia ţine de Ministerul Agriculturii şi acolo e o ciupercărie. A fost interesant pentru mine, inginerul responsabil de ciupercărie a făcut stagiatură acolo în anii ’60, deci cunoaşte fortul, fiecare colţ. În afară de faptul că e năpădit de pădure şi o parte din galerie e inundată, fortul Mogoşoaia e unul dintre cele care au rămas cît de cît în forma originală. Există incinta fortului,
, care e înconjurată de un şanţ mare, unde poţi să vezi şi în ziua de azi cupolele care odinioară aveau acele tunuri. Cum am spus, aproape toate forturile pot fi văzute, dar nu sînt accesibile turiştilor de zi cu zi. Mai degrabă pentru aventurieri, la unele e chiar periculos să mergi, în starea de acum. Unele au şanţuri cu apă în jur, ca de pildă fortul Ştefăneşti, şi apa e cam fetidă.
Accesul la ele cum se face? E public?
Sînt cîteva categorii. Unele sînt închise complet, aici vorbim de cele care ţin de armată. De pildă, fortul Otopeni, inclusiv reduitul central, e parte din unitatea militară de la Otopeni. Dar cealaltă parte a lui este un depozit de şampanie.
Cum se ajunge la el? Otopeni e un loc familiar, aproape de oraş, habar nu aveam că e un fort acolo.
E foarte simplu. Dacă ştiţi unde este McDonald’s de la Otopeni, pe dreapta şoselei spre aeroport, din parcarea restaurantului, la 50 de metri intri efectiv în fort. Scrie că nu e accesibil, dar dacă îi rogi frumos te lasă să vizitezi cazarma. Aceasta nu e la armată, ci e a fabricii Zarea şi e folosită ca depozit de şampanie, acolo se învecheşte, e un mucegai care se pare că face bine şampaniei.
Dumneavoastră cum aţi ajuns acolo?
De cînd mă interesez de forturi, am ajuns să mă cunosc cu istorici militari, mulţi foşti militari, care au şi ei un interes, şi am ajuns să beneficiez de vizite aproape private. Dar sînt unele forturi unde accesul e liber, sînt pe teren privat, nu ştii niciodată, sînt abandonate şi nu scrie nimic acolo. Altele sînt complet inaccesibile, încuiate sau inundate. Fortul de la Jilava e singurul care e electrificat, nu mai este folosit de închisoare, însă de mult se fac planuri pentru a face acolo un muzeu al comunismului, a fost folosit în anii ’50 pentru deţinuţii politici. Şi acest fort e destul de deteriorat în interior, parţial inundat. Însă e singurul fort despre care s-a discutat la un moment dat să se facă ceva pentru public. Aş menţiona că singurul punct unde s-au făcut lucrări de refacere este nu un fort, ci o baterie, cea de la Ştefăneşti, care a fost refăcută de către Ministerul de Interne şi este ca scoasă din cutie. Dar nu e accesibilă publicului.
Dar pentru cine a făcut-o Ministerul de Interne?
Pentru angajaţii lor, din cîte ştiu e folosită în scopuri de relaxare pentru angajaţii Ministerului.
Dilema veche
Absolut, se poate face. Din punct de vedere practic se poate începe măcar cu un fort. Cele din nord sînt cele mai accesibile, imediat din DN1, Mogoşoaia şi parte din Otopeni. Deci ar trebui demilitarizate şi clasificate ca monumente istorice. Odată numite aşa prin lege, au un anumit statut. În primul rînd nu pot fi distruse, deci e oprită degradarea, şi apoi se pot gîndi proiecte – fie cu cu fonduri europene, guvernamentale, din donaţii, sau vreun parteneriat public-privat – pentru a fi deschise publicului. Cele mari au drumuri de acces şi ar putea fi amenajate ca locuri de relaxare pentru week-end, plus ceva muzee unde oamenii să aibă ce face. Ca idee mai mare, ar fi ideal un circuit turistic între forturi, cu bicicleta, şi, de ce nu, un maraton al forturilor.
Spuneaţi mai devreme că există oameni interesaţi de aceste forturi, foşti ofiţeri care au încercat să aibă grijă de ele. Cine sînt aceşti oameni?
Există mai mulţi oameni dedicaţi, istorici, militari activi sau în rezervă, chiar şi studenţi la Arhitectură care şi-au făcut proiectele de masterat pe tema forturilor. Ar trebui să-l menţionez pe generalul Ion Cerăceanu, fost comandant al unităţii de la Otopeni. Acum e în rezervă şi, din timpul lui şi din banii lui, a amenajat un muzeu al comunicaţiilor militare în interiorul unităţii, care este incredibil, am fost impresionat. Istoricii militari Cornel şi Ioan Scafes au scris o carte pe tema forturilor,
Colonelul Vasile Popa, fostul director al Muzeului Militar Naţional, este de asemenea un bun cunoscător al situaţiei. Nu în ultimul rînd, mari eforturi pentru memoria acestor fortificaţii au depus generalul Mihail Ionescu şi colonelul Petre Otu de la Institutul pentru Studii Politice de Apărare şi Istorie Militară. Există o reţea de oameni interesaţi de aceste monumente, ei cunosc istoria şi expertiza lor ar putea fi pusă în valoare. Dar e nevoie de un efort public serios de recuperare. Mi se pare că alternativele de a merge la iarbă verde pe lîngă Bucureşti sînt limitate şi cred că deschiderea lor ar aduce oameni, ar avea succes. Inclusiv în sudul oraşului, unde posibilităţile de relaxare în week-end sînt mai limitate. Ar fi nevoie şi de o acţiune de curăţare pe lîngă ele pentru a aduce oameni, de exemplu fortul Berceni e lîngă un depozit de fier vechi, sînt mulţi cîini acolo, deci trebuie eforturi. Partea bună e că toate aceste forturi au fost construite lîngă un drum de intrare în Bucureşti, asta era şi ideea, să apere intrările în oraş, deci sînt uşor accesibile. Cum mergi pe centură, la Afumaţi dai de un fort, la Ştefăneşti dai de un fort, şi tot aşa. Deci sînt accesibile.
