„Prietenul la nevoie se cunoaşte“ – un mesaj pentru ucraineni
Am fost invitat să scriu un articol despre relaţiile dintre România şi Ucraina. Dacă tot era final de an, m-am gîndit să aibă forma unui mesaj către ucraineni, greu încercaţi în anul care a trecut. Varianta în limba ucraineană a apărut pe 20 decembrie 2014 în Oglinda săptămînii, o publicaţie prestigioasă şi influentă de la Kiev. Cîteva alte publicaţii ucrainene au preluat şi au publicat ideile principale, iar Ministerul de Externe al Ucrainei a promovat articolul pe pagina sa oficială de Facebook. De unde deduc că oamenii aflaţi la nevoie sînt impresionaţi de mesaje de prietenie. Mai jos este varianta originală, în română, a mesajului meu către ucraineni (mulţumesc ambasadei Ucrainei la Bucureşti pentru traducerea în ucraineană).
Aflat în vizită la Kiev la începutul lunii octombrie 2014, premierul Victor Ponta a spus: „Dacă cineva mă întreba pînă azi care sînt relaţiile dintre România şi Ucraina, îi spuneam: «Doar vecini.» De azi, sîntem şi prieteni, nu doar vecini.“ După alegerile parlamentare din Ucraina, preşedintele Traian Băsescu a anunţat rezultatul obţinut de forţele proeuropene, afirmînd că „România va fi un partener loial al Ucrainei în acest drum extrem de dificil, dar care reprezintă singura opţiune corectă.“
„Partener loial“ şi „prieten, nu doar vecin“ – cam acestea sînt sintagmele care arată o deschidere politică fără precedent. Dar pe aceste intenţii trebuie construite proiecte practice. Şi trebuie reaşezată relaţia bilaterală care mulţi ani a fost bruiată de teme minore şi de frici sau resentimente reciproce. Organizaţia pe care o conduc, Centrul Român de Politici Europene, împreună cu partenerii ucraineni de la Institute of World Politics (IWP), a organizat un Forum civic româno-ucrainean. A fost o coincidenţă că s-a întîmplat după ce au izbucnit violenţele pe Euromaidan. Era simbolic faptul că oamenii protestau în centrul Kievului, iar noi discutam, la doar cîţiva kilometri distanţă, despre cum pot colabora Bucureştiul şi Kievul pentru un destin european al Ucrainei. Şi asta în timp ce Ianukovici era încă la putere şi începuseră împuşcăturile. Am făcut asta pentru că noi credem în destinul european al Ucrainei, indiferent de deciziile temporare ale unor lideri. Şi, cu atît mai mult, după ce Ucraina a fost supusă unei agresiuni revoltătoare şi după ce oamenii au ales liber drumul european, premisele unei noi relaţii cu România sînt întrunite.
După ce am fost la Kiev, am propus în spaţiul public din România cîteva principii pentru un reset în relaţia bilaterală. Am adunat un grup de experţi şi foşti oficiali români (între care trei foşti miniştri de Externe) şi am făcut un exerciţiu de grup pentru a propune un program de relansare a relaţiei. În cele ce urmează voi expune cîteva principii generale ale acestui program. Pentru cei foarte interesaţi de acest subiect, raportul se găseşte pe site-ul Centrului Român de Politici Europene (
).
Discuţia de la Kiev a început de la problemele de percepţie. Pentru noi, urmărind din România discuţiile din Ucraina, fusese un şoc să vedem declaraţii ale unor politicieni ucraineni sau articole din presă care spuneau că România este cea mai mare ameninţare strategică pentru Ucraina. Asta în condiţiile în care Ucraina era foarte puţin prezentă în spaţiul public românesc – fiind obsedaţi de direcţia Vest, de integrarea în UE şi în NATO, românii ignorau cel mai mare vecin, care se găsea la Est, şi anume Ucraina. Aşadar, în timp ce la Kiev se vorbea despre pericolul românesc, la Bucureşti, Ucraina era ignorată. Cred că acum e clar şi pentru mulţi ucraineni că România a fost un subiect uşor de manipulat. Prietenii Rusiei din Ucraina au încercat să ne învrăjbească, să spună că România are pretenţii teritoriale, că România invadează Ucraina cu paşapoarte etc. Minciuni. România este un vecin loial şi doreşte să fie un prieten veritabil. Chiar integrarea în UE şi în NATO înseamnă că România a închis pretenţiile teritoriale şi revendicări de acest gen nu sînt pe agendă. Ce doreşte România e doar respectarea drepturilor minorităţii româneşti de acolo, dar asta se poate doar construind o relaţie solidă cu Kievul – altfel se tratează cu un prieten chestiunile spinoase, decît cu un vecin enervat.
E greu de înţeles la Bucureşti, de pildă, opoziţia de ani de zile a politicienilor ucraineni faţă de instalarea unor elemente ale scutului antirachetă american în România. De ce s-au făcut aceşti politicieni apărătorii punctului de vedere al Rusiei? În mod evident, nu există o cursă a înarmării între România şi Ucraina. În mod evident, scutul antirachetă reprezintă pentru România doar prezenţă militară americană concretă pe teritoriul său, ceea ce ne dă asigurări că America va interveni în cazul unei agresiuni. Cine poate agresa România, teoretic vorbind? Cred că putem cădea de acord că aceleaşi forţe care agresează şi Ucraina. Kievul nu şi-ar dori acum asigurări americane care să însemne trupe şi armament la sol? Am avut acest noroc istoric, de a avea o elită politică mai decisă să intre în NATO, şi acum ne simţim mai protejaţi.
Pentru România, un parcurs european al Ucrainei este foarte important, pentru că vrem un spaţiu sigur şi prosper în vecinătatea noastră. Vrem, de asemenea, să atingem obiectivul nostru naţional, care este aducerea alături de noi în UE a fraţilor din Republica Moldova. Raportul nostru, amintit mai sus, face această recomandare: politica românească pentru Est a suferit de moldovocentrism. Am crezut că Moldova poate pluti singură, depinzînd de propria performanţă doar. Nu e aşa. Traiectoria Moldovei depinde de gravitaţia enormă a Ucrainei în regiune. Dacă Ucraina pierde regiunea din sud, atunci presiunea asupra Moldovei va deveni insuportabilă. De aceea, România trebuie să aibă o politică estică care să acorde importanţa cuvenită Ucrainei, aşa cum are Polonia. Concurenţa între România şi Polonia (mai degrabă vizibilă pentru un observator foarte atent, pentru că, oficial, cele două ţări au semnat un Parteneriat Strategic) a fost o idee foarte proastă şi a plecat mai ales din gelozia preşedintelui Traian Băsescu, care credea că polonezii nu îi acordă rolul pe care el credea că îl merită. Sper ca noul preşedinte român, Klaus Iohannis, să nu mai aibă acest reflex şi să dea sens parteneriatului cu Polonia, care va avea Ucraina în centrul atenţiei.
Trebuie să depăşim printr-o mai bună comunicare problemele care tind să aglomereze agenda bilaterală. De pildă, problema cu paşapoartele. Înţelegem nervozitatea Ucrainei pe această problemă. Experienţa cu paşapoartele ruseşti care au fost urmate de tancurile ruseşti e destul de recentă pentru a da fiori oricui. Totuşi, nu înţelegem echivalenţa: nu orice paşaport acordat peste graniţă vine cu tancuri la pachet. România nu a făcut aşa ceva, nu are de gînd, şi nu avem politici agresive pornite sub pretextul apărării cetăţenilor noştri din afara ţării. O bună parte dintre moldoveni au cetăţenie românească şi asta nu face decît să întărească relaţiile noastre – România ajută Moldova cu bani şi sprijin diplomatic în UE. Daţi-mi voie să explic ceva ce e foarte rar auzit la Kiev în legătură cu acest subiect: România are o politică liberală şi bazată pe drepturi individuale în ce priveşte cetăţenia, perfect compatibilă cu dreptul european. România nu acordă cetăţenii acestor oameni pentru că sînt români, România restituie un drept individual care a fost confiscat acestor oameni: cetăţenia română a fost pierdută prin confiscarea de către URSS. Aceşti oameni nu au renunţat niciodată la cetăţenia română, ei sau familiile lor, sînt cetăţeni români care acum îşi iau actele care atestă acest lucru (de altfel, legea vorbeşte despre redobîndirea cetăţeniei, care este o procedură cu totul diferită de acordarea cetăţeniei cuiva care nu a avut-o niciodată, personal sau în familie). Deci oricine a avut cetăţenie românească înainte de 1945 (el sau părinţii) o poate redobîndi, indiferent de etnie. De altfel, sînt mulţi ruşi sau ucraineni din Republica Moldova care redobîndesc cetăţenia română pentru că părinţii lor au trăit în România interbelică (naţionaliştii români sînt supăraţi că acordăm cetăţenie ruşilor de acolo, dar regula e regulă). Invers, românii care trăiesc în Serbia nu au trăit în România niciodată, deci nu au dreptul la redobîndirea cetăţeniei, şi asta îi supără destul de mult. Dar, cum ziceam, este o procedură legată de un drept individual, nu de etnie. Chiar dacă România ar dori să facă o diferenţă între Moldova şi Ucraina, nu ar fi posibil, iar Curtea Constituţională ar respinge o asemenea schimbare legală: nu putem discrimina în acordarea unui drept individual în funcţie de unde trăieşte omul respectiv. Iată deci o problemă spinoasă: pe de o parte, Ucraina este suspicioasă faţă de acordarea cetăţeniei româneşti, pe de altă parte, România nu poate schimba procedura curentă. Cred că doar prin dialog ne putem înţelege.
Din partea României, ar trebui să convenim cu ce dosare să insistăm sau nu în relaţia bilaterală. Cred că problema minorităţii româneşti e importantă, dar trebuie tratată într-un cadru european. De asemenea, nu cred că e realist să ne aşteptăm să recuperăm datoria legată de combinatul de la Krivoi Rog, o problemă care stă pe agendă de 20 de ani, fără nici un fel de evoluţie. Cred că trebuie să îngheţăm aceste probleme şi să le redeschidem pe noi baze atunci cînd vom avea un parteneriat adevărat cu Ucraina. Adică să trecem, de la premise bune şi intenţii corecte, la fapte. De pildă, România ar trebui să fie parte din soluţiile europene de aprovizionare a Ucrainei cu energie. Gazele care vor fi exploatate din Marea Neagră de către compania româno-austriacă Petrom pot avea o piaţă în Ucraina. România gestionează proiectul de cooperare transfrontalieră România – Ucraina (finanţat de UE). Vom avea circa 70 de milioane de euro pentru a îmbunătăţi infrastructura şi cooperarea la frontieră – o şansă importantă. Oamenii din oraşul românesc Sighet aşteaptă un pod care să-i ajute să exporte mai uşor în Ucraina. La fel şi oamenii din Ucraina. Prea mult timp am tratat graniţa dintre noi în termeni de securitate şi închidere, trebuie să o tratăm în termeni de comerţ şi deschidere. Semnarea recentă a acordului de mic trafic la frontieră ar trebui să fie un prim pas.
Prieteniile se construiesc greu şi se pierd uşor. Premierul Ponta are dreptate: trebuie să fim mai mult decît vecini, trebuie să fim prieteni. Avem un proverb în România care spune aşa: „Prietenul la nevoie se cunoaşte.“ Asta am spus la Kiev cînd am fost acolo, în plin Euromaidan. Mulţi ne-au spus să nu venim, dar ne-am gîndit că prietenii noştri din ONG-urile ucrainene ar fi luat anularea evenimentului ca un gest de abandonare. Şi pentru că prietenul adevărat la nevoie se cunoaşte, sper ca şi ţările noastre să iasă prietene din greaua încercare prin care trece Ucraina. Aţi văzut acum cine vă sînt duşmanii. Veţi vedea şi cine vă sînt prietenii. Contaţi pe noi.
