Zombificarea

Am urmărit luni seară strădania exasperat-disperată a partidelor de opoziție care încercau să oprească mașinăria de vot a coaliției de guvernare de la adoptarea pe repede înainte a modificărilor la Codul de Procedură Penală.

N-a funcționat nimic. Apelurile la procedură, la bun-simț sau la rațiune au rămas fără efect. Coaliția și-a văzut netulburată de misiunea ce îi fusese încredințată de un Liviu Dragnea care, suveran și vinovat, supraveghea circul din propriul birou. Nu dorea, probabil, să se amestece cu minionii-executanți din băncile Camerei Deputaților.

Luni seară am asistat la o formă specială de violență simbolic-procedurală cu efecte în plan concret. Acea violență a statului capturat, zombificat și întors împotriva propriilor cetățeni. Felul orb înverșunat în care funcționează majoritatea parlamentară nu are nimic de-a face cu rațiunea politică, ci mai degrabă cu mulțimile de soldați sovietici biciuiți spre linia frontului de NKVD-iștii din spate. Sigur că mulți dintre deputații Puterii asasinează egalitatea de șanse din societatea românească din convingere sau ticăloșie, dar unitatea coaliției nu din convingeri e făcută.

Se înșală cei care cred că aproape 200.000 de oameni în stradă și dronele din Parlament nu înmoaie genunchi de judecători, nu fac procurorii să se gîndească de două ori sau nu trimit fiori reci pe șira spinării funcționarului public. Cum să te lupți cu așa ceva? Ajunge să te uiți la neputința Opoziției care încearcă, încearcă și încearcă.

Ceea ce vedem acum, pe cealaltă parte, sînt mai degrabă rămășițele unei libertăți prea puțin exercitate, nu manifestările ei depline. Niște magistrați care protestează? Trei ONG-uri care se organizează? Cîțiva deputați ai Opoziției încrîncenați? Nu e chiar impresionant. Dar nici în 2000-2004 nu erau prea mulți. Ba chiar mai puțini.

Înverșunarea cu care coaliția PSD-ALDE calcă tot în picioare a intrat deja într-o zonă a non-compromisului. Un prieten rațional și sceptic observa cu amărăciune că ne apropiem rapid de punctul acela în care una dintre tabere îți răpește autonomia și te forțează să iei atitudine. Acel punct „of no return“ în care să aperi egalitatea în fața legii și democrația de nivel primar devine infinit mai important decît neplăcerea pe care o simți văzînd cu cine te întovărășești pe drumul ăsta. Pericolul crește cu fiecare efort legislativ, cu fiecare ironie sau amenințare scrîșnită a cîte unui lider al coaliției.

Ne putem întreba ce urmează, după ce au colonizat instituțiile statului cu morți-vii condiționați de pesedism feroce. După ce au răpit autonomia și decența aparatului administrativ și l-au întors cinic împotriva acelor sectoare din societate care încă rezistă.

Putem bănui că vor suporta tot mai greu „defăimarea“, poluarea fonică a manifestațiilor și libertatea de expresie. Putem presupune că dovezile de loialitate vor trebui exprimate public și încălcarea jurămîntului de credință față de castă va deveni al naibii de costisitoare. Putem presupune că Opoziția mai slabă de înger va fi transformată într-un soi de PSD Light cu aromă de vanilie. Putem bănui toate lucrurile astea și altele mai rele.

Mai putem bănui și că Opoziția solidă, atîta cîtă e, se va radicaliza. Iar asta o va împuțina chiar dacă, probabil, pe termen lung o va întări. Putem chiar să estimăm că doar încăpățînații vor rămîne în picioare la final. Lecția anilor ’90 predată de Corneliu Coposu rămîne valabilă.

Am scris de mai multe ori în acest spațiu despre nevoia unei strategii comune a Opoziției. Nici măcar acum nu vedem așa ceva, iar asta li se va deconta la un moment dat. N-am să insist asupra subiectului. O să observ doar că, de la un punct încolo, neputința devine complicitate. Incapacitatea constituirii unui front comun în fața amenințării atît de fățișe la adresa statului ridică întrebări cu privire la capacitatea reală de administrare a țării cînd și dacă PSD va scăpa vreodată hățurile din mînă. La finalul invaziei barbare, peisajul din interiorul instituțiilor publice nu va fi plăcut sau ușor de înțeles și reparat. Dacă nu se pot coordona între ei acum, cînd subiectul e simplu, ce vor face atunci? Vom auzi ironii despre USR de la PNL și invers? MRÎ va simți iar nevoia să mobileze guvernul cu secretari de stat pesediști aleși de Liviu Dragnea (sau urmașul lui, e puțin important numele)?

N-am auzit încă de la nici unul dintre partidele de opoziție, cu atît mai puțin de la toate împreună, o promisiune fermă că toate aceste modificări cu dedicație ale legilor penale vor fi anulate. N-am văzut să existe o propunere alternativă de întărire a respectivelor legi. Una curajoasă și care să scoată din sărite coaliția de guvernare. Care să le arate că poate exista și o bătălie între limite maximale, nu numai una între centru și extremă. Chiar și acum vedem acel păcat veșnic al reacției și lipsa acțiunii virtuoase.

În anul centenarului, România se zombifică, se mimează pe sine fără talent, fără să se mai uite în exterior și fără să mai știe cine e. Zilele astea se duce o bătălie pentru sufletul ei.

Vom avea fie un stat mincinos, locuit de un duh străin și răutăcios, fie unul vag funcțional, dar măcar cu o pretenție credibilă de rațiune și onestitate. În a doua situație, vom avea o șansă să greșim și să îndreptăm. În prima, nu, pentru că viețile noastre vor fi ele însele întemeiate pe o minciună fondatoare. Va fi irelevant ce credem. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.