Zombie Trump revine pe ultima sută
La jumătatea lunii martie am început această cronică săptămînală a alegerilor americane sub titlul „America alege, România culege“. Am ajuns, practic, la sfîrșit. Acesta este ultimul articol scris despre campania electorală americană care ajunge sub ochii dumneavoastră înaintea alegerilor din 8 noiembrie. Următorul, deși va fi scris înainte de ziua alegerilor, va fi citit de dumneavoastră după aceea. Într-un fel, a venit ceasul concluziilor. Sînt un pasionat al alegerilor prezidențiale americane și, mărturisesc, așa ceva nu am mai văzut în istoria acestui exercițiu politic. Candidați cu cea mai joasă cotă de încredere, presa incapabilă de echidistanță (există, în America de azi, două categorii de organizații media: unele sînt pro Hillary altele sînt anti-Hillary, dar toate sînt, cu nuanțe, desigur, anti-Trump), o opinie publică radicalizată, încăpățînată, impermeabilă la mesajele politice ale candidaților, suspiciuni aproape probate de intervenții manipulatorii în procesul electoral american din partea Rusiei – toate acestea existînd simultan într un moment crucial pentru civilizația fondatoare a Americii. Cultura albă, protestantă, care a creat America și, generînd un etos specific al libertății și competiției, a adus-o în poziția de unică superputere globală în anii 1990-2000, se năruie. Îi ia locul o cultură „multi“, cu o identitate compozită, în care competiția liberă este înlocuită cu etatismul, capitalismul se socializează și limitele acceptanței se deschid doar pentru a închide, paradoxal, limitele libertății. Aceasta este o schimbare de adîncă tectonică, ce nu este generată politic, desigur, căci este de prea mare anvergură ca să poată fi controlată prin instituții constituțional-politice. Pur și simplu, instituțiile oamenilor sînt prea slabe, oricît de puternice ni s-ar părea, ca să se opună sau să genereze un asemenea proces. Politica, însă, dacă ajunge la un grad de înțelepciune, poate gestiona procesul în beneficiul cetățenilor și al lumii. Dacă nu, nu. Cred că problema de fond a viitorului președinte american, pe lîngă tonele de probleme politice, strategice, economice, sociale, este gestionarea acestui proces civilizațional. Din cîte văd, nici unul dintre candidați nu se poate ridica la înălțimea – e drept, amețitoare – a acestei sarcini. Cred că Trump este pur și simplu incapabil să înțeleagă procesul, iar genul lui de solidă suficiență incultă îl va împiedica să învețe. De cealaltă parte, Clinton este atît de ideologizată încît chiar dacă „vede“ procesul, îl înțelege anapoda. Dar acestea sînt părerile unui neamerican care iubește America de departe. Ce și cum se va întîmpla este în mîna americanilor din America. Sau, poate, nu-i chiar așa…
Cînd scriu aceste rînduri, ultimele vești de pe cîmpul de luptă electoral sînt, cum ar zice făcătorii de site-uri de la noi, incendiare: FBI redeschide investigația în privința e-mail-urilor lui Hillary Clinton. Cercetînd altă cauză, agenții FBI au dat de probe care, spun ei, aruncă o nouă lumină asupra vinovăției lui Clinton și au anunțat Congresul că redeschid dosarul pe care îl închiseseră acum cîteva săptămîni. Evident, vestea aceasta a fost întîmpinată cu urale de fericire în tabăra lui Trump.
E destin sau e totul în mîna cuiva? La noi, o asemenea redeschidere de anchetă ar umple televizoarele despre felul în care „instituția de forță“ se bagă în jocul politic. În America, însă, acest gen de comentarii este cu totul marginal. Pur și simplu, așa s-a întîmplat. Știu că mintea românului este mult prea sucită și mutilată ca să poată accepta cea mai simplă dintre explicații. Totuși…
Și dacă e destin sau dacă e mîna cuiva? Vestea redeschiderii anchetei asupra lui Clinton a venit într-un moment în care sondajele basculau iarăși. Vă reamintesc că, în vară, Trump se afla la egalitate cu Clinton, ba chiar în unele sondaje o întrecuse puțin, el fiind pe trend crescător, ea pe trend descrescător. Apoi, vîntul capricios al opiniei publice și-a schimbat direcția și a început să sufle în pînzele candidatului democrat. Soarta îi zîmbea fostei Prime Doamne, care părea că se detașase decisiv pe la sfîrșitul lui septembrie, începutul lui octombrie. Acum, cu puține zile înaintea alegerilor, Trump revine.
Povesteam săptămînile trecute despre amicul meu american, care îmi spunea că Trump e un fel de zombie politic: zici că i mort, dar nu e. Ce anume revigorează mereu șansele sale, se tot dezbate. După confruntările televizate cu Hillary Clinton, din care toată lumea este de acord că miliardarul a ieșit învins, după o campanie mediatică generalizată împotriva sa, după afirmațiile sale scandaloase, cu un Partid Republican vraiște care îi acordă o susținere ambiguă, Trump reușește, totuși, să rămînă în joc. Mai nou, și realitatea economică este împotriva lui. După cum se știe, Trump acuză un dezastru economic la nivel național, spunînd că „economia noastră moare la o creștere de sub 1%“. Recent, au ieșit indicatorii economici pentru trimestrul al III-lea. Economia americană crește cu 3%, un ritm superior celui din al doilea trimestru. Obama însuși s-a situat pe tot parcursul anului la o cotă de favorabilitate între 53% și 56%, așadar e greu de crezut că electoratul vrea să-i sancționeze urmașul politic pentru a-l sancționa, de fapt, pe el. Și totuși, Trump are suficient electorat cît să aibă șanse reale de cîștig. Citesc că sindicatele americane, care o susțin aproape în totalitate pe Hillary Clinton, au început o campanie puternică anti-Trump cînd au realizat că cei mai mulți dintre membrii lor de rasă albă și sex masculin îl susțin pe controversatul candidat republican. Acolo, la baza economiei americane, unde se află și baza electoratului american, părerea pozitivă despre Trump s-a ranforsat cu încăpățînare. Să fie revolta împotriva corectitudinii politice și a ipocriziei democrate (care, tradițional, are grijă de sindicaliști, dar este atît de legată de marii capitaliști) atît de puternică încît să nu mai poată fi domolită nici chiar de realitatea însăși? Nu ar fi prima dată cînd alegătorii cred în retorica politică mai mult decît în datele realității. Dar este posibil ca, de data asta, să fie vorba și despre altceva.
Pe lumea asta, rostul sondajelor este acela de a clarifica. Sondajul te ajută să te orientezi în haosul luxuriant al celorlalți. Cînd te uiți în jur și nu știi ce-i în capul semenilor, ideal este să dai de un sondaj. Îl citești și afli. Pare să fie singura cale ca să afli ce cred ceilalți, cum te situezi în raport cu ei, să-ți dai seama dacă ai păreri minoritare sau majoritare. La fel, dacă ești politician, pare singura cale sigură să afli părerea poporului despre tine, între alegeri. Cînd s-a inventat, sondajul a fost un instrument de clarificare, o busolă în ceață, o fotografie în infraroșu a nopții. Doar că lumea s-a sofisticat, oamenii s-au complicat, jungla socială s-a stratificat infinit. Astăzi, sondajele nu limpezesc, ci sporesc misterul. Așa se face că sondajul, făcut pentru a fi citit de oricine, nu mai este deloc un document accesibil. Ca să citești un sondaj, ai nevoie de un specialist, dar nu de cineva de genul unui astronom, ci de cineva de genul unui astrolog, căci citirea însăși a sondajului a devenit o citire în stele. Poporul nu se lasă citit ușor…
În istoria recentă a politicii americane, există ceea ce se cheamă „efectul Bradley“. Povestea este așa: în alegerile pentru funcția de guvernator al Californiei din 1982 s-au confruntat un candidat alb (George Deukmejian) și unul negru (Tom Bradley), cel din urmă conducea chiar confortabil în toate sondajele, dar a pierdut alegerile „la mustață“. Atunci, sondorii opiniei publice au înțeles că mulți dintre cei deciși să voteze cu Deukmejian, dintr-un motiv sau altul, cel mai probabil din cauza unei anume presiuni sociale, se declarau fie indeciși, fie votanți ai lui Bradley, dar la urne au votat cum se deciseseră deja. Pentru mulți dintre votanții candidatului alb părea delicat să spună că îl vor vota pe acesta pentru că percepeau o presiune socială de a exprima o opțiune corectă politic sau, măcar, una care să nu le atragă reproșul de a fi rasiști. S-a spus mereu că un candidat negru va fi păcălit de sondaje pentru că mulți electori, declarativ, îl vor favoriza tocmai pentru că e negru, dar în realitate vor vota cu albul. Este corect să spunem că, printre sociologi, au existat mereu contestatari ai acestui fenomen. S-a spus fie că sondajele nu au fost bine făcute, fie că, chiar dacă există, efectul Bradley este neglijabil la scara unor alegeri mari, de genul celor guvernatoriale sau prezidențiale. În plus, victoriile succesive ale lui Barack Obama, prevăzute destul de clar de sondaje, au arătat că fenomenul ca atare nu prea mai există. Dar, din cîte se pare acum, a revenit. Nu pe o axă rasială, ci pe una, să-i zicem, în general, corectă politic. Unii electori ai lui Trump pot percepe, mai ales din trend-urile de presă, că nu „dă bine“ să-și asume public opțiunea lor. Cu o presă americană aproape integral anti-Trump, nu este de mirare că mulți analiști politici se întreabă dacă nu cumva sondajele care o dau cîștigătoare pe Hillary Clinton sînt afectate serios de efectul Bradley.
Un important membru al Partidului Republican a declarat, recent: „Eu, personal, cunosc mulți republicani care nu vor să admită că or să voteze pentru Trump. Eu însumi nu admit asta. Mă aștept ca acest fapt să nu conteze prea mult dacă Hillary conduce cu peste 5%. Dar dacă conduce cu sub 5%, o să aveți surprize“. Și, din cîte văd în cele mai multe sondaje, Hillary Clinton conduce cu mai puțin de 5%…
Foto: adevarul.ro
