„Ziua cea mai lungă“ – semnificaţiile unei comemorări
Una dintre cărţile de istorie care m-au fascinat cel mai mult în anii de liceu, şi chiar şi după aceea, se intitulează Ziua cea mai lungă şi este scrisă de Cornelius Ryan. Apărută în 1959, devenită best-seller mondial, această frescă a debarcării aliate în Normandia a fost tradusă în româneşte şi publicată în 1965. Regimul comunist de atunci nu a găsit-o „suspectă“. Sau poate că în acel moment de „deschidere“ i se propunea publicului şi o altă viziune asupra celui de-al Doilea Război Mondial, alta decît cea sovietică în virtutea căreia trebuia glorificată numai Armata Roşie…
Am citit, de atunci, şi alte cărţi sau articole despre acea zi de 6 iunie 1944 cînd soldaţii americani, canadieni şi britanici au debarcat pe plajele din Normandia pentru a salva libertatea şi democraţia în Europa. Am văzut ulterior şi cîteva filme remarcabile despre acel episod-cheie al celui de-al Doilea Război Mondial. Nimic nu m-a făcut să retrăiesc însă frisonul acelui prim contact cu stilul de a povesti al lui Cornelius Ryan. Ceea ce m-a marcat poate cel mai mult a fost sentimentul obiectivităţii. Autorul furniza puncte de vedere şi mărturii venind şi din tabăra aliată, şi din tabăra nemţilor, şi din partea civililor… Doar primele 20 de minute din filmul lui Steven Spielberg Salvaţi soldatul Ryan (ieşit pe ecrane în 1998) mi s-au părut că se ridică, în materie de autenticitate, intensitate emoţională şi obiectivitate, la nivelul paginilor lui Cornelius Ryan.
După ce m-am stabilit în Franţa, în 1987, am început să vizitez destul de des Normandia şi bineînţeles că le-am acordat o prioritate absolută plajelor de debarcare. Normandia reprezintă, pentru parizieni, un fel de „grădină din spatele casei“. La nici o oră de maşină, parizianul obosit sau stresat se pierde deja în natura veşnic verde a Normandiei. La nici două ore de maşină, paşii parizianului obosit se pot plimba pe plajele Atlanticului. Normandia este un paradis, mai ales în zilele cu soare. Nu există însă aproape nici o localitate în care privirile călătorului atent să nu dea peste un monument dedicat debarcării sau victimelor civile şi distrugerilor din iunie 1944.
Din cînd în cînd citesc articole sau opinii cu o uşoară notă critică faţă de modul în care au operat atunci aliaţii. Normandia a fost o regiune-martir, în această privinţă există un consens al istoricilor francezi. Sigur, nimeni nu contestă eroismul uluitor al soldaţilor debarcaţi pe data de 4 iunie 1944, şi toată lumea onorează sacrificiul lor. Nimeni nu contestă nici faptul că, în acel moment al războiului, principala grijă a aliaţilor nu erau nici bisericile şi nici patrimoniul arhitectural normand, ci lichidarea adversarului. Şi totuşi, aşa cum există voci care spun că bombardarea masivă a oraşelor germane nu a grăbit sfîrşitul războiului, şi în cazul Normandiei unii consideră că recurgerea la bombardamente masive nu ar fi dat rezultatele scontate.
Am vizitat de mai multe ori oraşele Le Havre şi Caen, distruse aproape în întregime în iunie 1944. Le Havre poartă, într-un fel, şi astăzi stigmatele dramei pentru că a fost reconstruit într-un stil modern, funcţional şi total lipsit (după părerea mea) de şarm. Caen s-a refăcut încercînd să se reînnoade cu trecutul, iar turistulului de astăzi aproape că nu-i vine să creadă că acest oraş era ruine în proporţie de 75% cînd au intrat aliaţii în el, pe 19 iulie 1944. Potrivit planurilor iniţiale, soldaţii debarcaţi pe plajele Normandiei pe 6 iunie ar fi trebuit să ocupe oraşul Caen chiar a doua zi.
De cînd trăiesc în Franţa am urmărit de multe ori modul în care este aniversată debarcarea din Normandia. Francezii au tendinţa de a acorda mai multă atenţie cifrelor rotunde. Din acest motiv, aniversările a 60 de ani şi a 70 de ani de la Ziua cea mai lungă au primit conotaţii mai speciale. Pe data de 6 iunie 2014, de exemplu, preşedintele de atunci al Franţei, François Hollande, comemora debarcarea înconjurat de treizeci de şefi de stat şi de guvern, printre care Vladimir Putin. Acum, la aniversarea a 75 de ani de la eveniment, principala reuniune internaţională a fost organizată pe sol britanic, deşi preşedintele american Donald Trump participă şi la ceremonii prevăzute în Normandia.
Pentru Europa, însă, ceremoniile marcînd 75 de ani de la debarcare au şi un gust amar. Omul care reprezintă Statele Unite la aceste festivităţi nu iubeşte Europa, a jubilat cînd britanicii au votat pentru Brexit şi s-ar bucura să vadă Uniunea Europeană total dezmembrată. Iar pentru Theresa May, participarea, pe sol francez, la o ceremonie comemorativă împreună cu Emmanuel Macron şi cu Donald Trump are şi semnificaţia unei reuniuni de adio: pe data de 7 iunie devine efectivă demisia ei din fruntea guvernului britanic.
Ceva trist se întîmplă în Europa. Pe de o parte, unii lideri încearcă să confere încă un sens unei date istorice şi unui act fundamental pentru destinul europenilor. Dacă americanii nu ar fi deschis un nou front, în iunie 1944, ruşii ar fi reuşit singuri să-l înfrîngă pe Hitler, iar în Europa democraţiile occidentale ar fi ieşit total din istorie. În prezent, însă, singura structură care asigură perenitatea democraţiei în Europa, altfel spus Uniunea Europeană, este contestată chiar de locatarul de la Casa Albă, adică de liderul ţării care în 1944 a trimis zeci de mii de soldaţi în Europa, cerîndu-le să-şi dea viaţa pentru libertate şi democraţie.
Există aici un fel de contradicţie aberantă. O simt, are un gust amar, şi din acest motiv o semnalez.
Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.
