Zgîrie-norii – și legătura cu Brâncuși –

A intra într-o expoziție și a privi un tablou sau o sculptură, a merge într-o sală de concerte pentru a asculta muzică, a citi o carte, a vedea un film, a merge la teatru, la operă sau la un spectacol de dans ori balet sînt acte conștiente, făcute de oameni care, de cele mai multe ori, știu ce caută și ce vor. Sînt persoane care au măcar idee de artă și cultură sau cel puțin au drept scop o distracție ceva mai elevată. Așa privind lucrurile, s-ar putea spune că, într-un fel, arhitectura e cea mai populară artă. Fiindcă e singura care ajunge la toată lumea, la cine vrea și la cine nu vrea, la cine e conștient de ea și la cine nu, la specialiști și la ignoranți deopotrivă. Un simplu om al străzii poate sta în fața unei biserici sau a unei alte clădiri care să conțină și să exprime multă artă arhitecturală și poate fi impresionat ori influențat, chiar și în mod inconștient, de ceea ce vede. Arhitectura vorbește tuturor locuitorilor unei cetăți. Ea poate crea un anume spirit general. Probabil că simțul așa-zis înnăscut al italienilor sau al francezilor pentru frumos și artă provine și din ceea ce văd în jur, zi de zi, de cînd încep să iasă pe stradă. 

Trecînd oceanul, e evident că, de mai bine de un secol, arhitectura din America e reprezentată în primul rînd de zgîrie-nori. Sînt construcțiile care exprimă și spiritul îndrăzneț și ieșit din tipare al Lumii Noi. Pare paradoxal că ideea unor asemenea „monumente” de economisire a spațiului a prins rădăcini tocmai într-o țară cu întinderi nesfîrșite, dar explicația se găsește la Chicago. Aș bănui că originile îndepărtate ale acestui tip de construcție sînt chiar în Italia de care aminteam. Cine a vizitat San Gimignano sau Bologna știe despre ce e vorba. Sînt acolo turnuri de piatră medievale, construite în interiorul cetăților de către familiile bogate, avînd rol de apărare, dar și de marcare a prestigiului respectivelor familii, aflate de obicei în competiție unele cu altele. De menționat e că în Italia există asemenea turnuri, cu înălțimi de circa 100 de metri, construite cu aproximativ o mie de ani în urmă, ceea ce face ca performanțele actuale în domeniu să nu mai pară atît de teribile. Fiecare asemenea turn din cetate se înălța pe măsura orgoliului constructorului. Dar și zgîrie-norii americani au proprietari bogați și orgolioși, gen Donald Trump, Larry Ellison sau Amancio Ortega. Cînd se construiește un nou zgîrie-nori, ultimul secret și cel mai bine păzit este înălțimea finală. Asta din dorința de a învinge eventuala concurență, de a obține un record cît mai greu de bătut. 

Începutul zgîrie-norilor americani s-a petrecut, cum spuneam, la Chicago, unde dezvoltarea bruscă a orașului pe terenul relativ îngust dintre lacul Michigan și rîul Chicago a stimulat găsirea unor astfel de soluții. Primul zgîrie-nori a fost considerat Home Insurance Building, o clădire construită în 1885, înaltă de 55 de metri și cu 12 etaje (a fost demolată în 1931). Au urmat altele și altele, tot mai înalte, Chicago și New York fiind considerate „laboratoarele” acestui gen de construcții. Ele s-au răspîndit ulterior, cum știm, întîi în restul Statelor Unite și apoi în întreaga lume și mai ales în Asia. Zgîrie-norii nu doar că sînt din ce în ce mai înalți (cu recordul absolut de 828 de metri pentru Burj Kalifa din Dubai), dar sînt și tot mai economici. Tehnologiile moderne fac ca ei să fie tot mai puțin consumatori de energie și de alte resurse. Cei vechi ori sînt „reabilitați”, ori ajung la faliment. Un exemplu celebru pentru ultima situație este clădirea Chrysler din New York. Acolo se vorbește chiar de un blestem, fiindcă și multe companii care au avut birouri în ea (printre care Pan Am și Chrysler) au dat pe rînd faliment. În prezent, cînd se proiectează un zgîrie-nori, se ia în considerare și viitoarea lui exploatare, potențialul de umplere și de funcționare economică, pentru că un asemenea turn se degradează dacă e nefolosit sau folosit parțial.

Un zgîrie-nori poate fi definit ca o clădire de cel puțin 150 de metri înălțime, folosită pînă la cele mai înalte niveluri. După această definiție, în lume ar exista peste 6.500 de zgîrie-nori, aproape jumătate fiind în China (de vreo patru ori mai mulți decît în Statele Unite). O altă formulă spune că o clădire la care calculele de rezistență legate de gravitație sînt depășite de cele legate de forța vînturilor poate fi numită zgîrie-nori. Mai există și varianta că o asemenea construcție ar trebui să aibă minimum 30 de etaje. În această utlimă interpretare am avea și noi una în București: Sky Tower. Nu e cazul să ne facem probleme, dat fiind că numărul acestor clădiri nu are mai nimic de-a face cu gradul de dezvoltare a unei țări. Curios e totuși că la noi, deși sînt puține, poveștile clădirilor înalte nu se prea spun. Iar fiecare zgîrie-nori are povestea lui.

Care-i însă povestea cu Brâncuși pe care ar trebui s-o spunem... El susținea că arhitectura e sculptură locuită. Și au fost arhitecți care au luat foarte în serios vorbele lui, așa încît la ora actuală există mai mulți zgîrie-nori în lume inspirați de sculpturile lui Brâncuși. Primul a fost construit la Chicago în 1983 – cunoscut sub numele 333 Wacker Drive – inspirat de Pasărea în văzduh, sculptată în 1928. Arhitecții (Kohn Pederson Fox Associates) nu s-au oprit aici, fiind autorii proiectului unui alt turn de sticlă, ridicat la Shanghai în 2019, cu numele SOHO Gubei, inspirat de Coloana Infinitului. Din nou la Chicago, cea mai înaltă clădire din lume proiectată de o femeie (Jeanne Gang), de 365 de metri înălțime și cu 101 etaje, inaugurată în 2020 sub numele de St Regis, amintește tot de Coloana Infinitului. În fine, la Melbourne tocmai s-a dat în folosință anul trecut o clădire proiectată de firma Elenberg Fraser, Aspire Melbourne – 295-309 King Street, pe care autorii o declară ca fiind și ea inspirată de chiar prima Pasăre în văzduh, sculptată de Brâncuși în 1923. Carevasăzică: sculpturi locuite.