Votul ca formă de complicitate
Pe măsură ce se apropie data alegerilor, devin tot mai clare opțiunile partidelor mari pentru viitoarele administrații locale. Mai peste tot avem de-a face cu figuri vechi, personalități neentuziasmante și programe lipsite de orice urmă de viziune. Pe deasupra lor circulă pariuri cinice: „Cît crezi că apucă din mandat pînă îl ia DNA-ul?“
Cine are răbdare să urmărească măcar cinci minute din discursul oricăruia dintre reprezentanții PNL sau PSD nu va putea să își alunge senzația că asistă la o piesă de teatru cu actori obosiți și un regizor plictisit. Candidații repetă la nesfîrșit o mantră a modernizării în aceleași 50 de cuvinte pe care le rostogolesc fără urmă de încredere în fața camerelor.
În fapt, asistăm, participăm chiar la împlinirea unui plan care era enunțat destul de des acum vreo cîțiva ani, cînd PNL și PSD erau aceeași… expresie politică în interiorul USL: împărțirea scenei între două partide mari și eliminarea oricărei concurențe reale. Victor Ponta obișnuia să spună des lucrul ăsta, la fel și Crin Antonescu. Acum sînt amandoi în plan secund, dar se pot felicita reciproc pentru împlinirea unui vis.
USL nu numai că trăiește, dar domină copios România. USL guvernează prin proxy și tot USL e și opoziție uneori. Dacă acceptăm că interesele de grup care mînă în luptă cele două partide sînt adesea complementare și uneori comune, putem să observăm cum democrația românească (cea despre care ne place să spunem că a creat o insulă de stabilitate în regiune) e pe cale să fie abolită. Nici vorbă de concurență de valori sau programe. Ceea ce desparte cele două partide sînt niște sigle și cîteva CNP-uri necesare pentru a crea iluzia unei competiții.
Dacă ar fi să reproșez ceva PNL și PSD, aș insista pe teamă și comoditate. Teama că o eventuală reformă le-ar putea duce la dispariție și comoditatea izvorîtă dintr-un cinism pragmatic care le spune că merge și așa. În condițiile în care nu există legislație care să asigure cu adevărat concurența politică, reforma este inutilă. Nu există nici un stimulent pentru reformă, cu excepția notabilă a demonstrațiilor de stradă. Și pentru că am ajuns aici, încă nu știu de ce ne vom înfuria anul ăsta, dar sînt sigur că o vom face.
Autorul israelian Youval Noah Harari observa, în excelentul său volum Sapiens. A brief history of human kind, că mai toate ierarhiile sociopolitice sînt lipsite de o bază logică sau biologică. Nu sînt altceva decît perpetuarea unor evenimente întîmplătoare sprijinite de mituri. Miturile, în cazul nostru, sînt stabilitatea, protejarea de extremism/excentrici și inevitabilitatea celor două partide mari.
Un prim pas către schimbare e să nu le mai considerăm inevitabile. Fiecare vot care nu se va duce spre cei doi dinozauri reumatici care domină azi administrația publică va fi un vot împotriva monopolului politic. Pentru că, dacă e să continuăm tradiția votului negativ – și n-am motive să cred că nu va fi așa –, atunci anul acesta a venit vremea unui vot antimonopol.
Al doilea pas: refuzul de a considera pericole pentru societate acele evoluții care sînt periculoase pentru PNL sau PSD. Fragmentarea spectrului politic mi se pare un pericol mai mic decît confiscarea lui de către grupul restrîns de politicieni care reprezintă azi cele două partide mari. De asemenea, riscul de a avea excentrici în Parlament sau primării cred că trebuie asumat, dacă prespunem că printre figurile noi apar și oameni care își cîștigă onest locul acolo. Aș adăuga aici și interesele specifice, deloc reprezentate în acest moment: ecologiști, creștini etc. Oamenii ăștia au dreptul la o voce care nu le este permisă în acest moment. Altfel spus, exorcizarea fantomei USL mi se pare o prioritate a cărei importanță e semnificativ mai mare decît accidentele de etapă.
Și nu, nu vreau să văd monopoliștii de azi dispăruți. PSD, cu structurile sale masive, e probabil singurul partid real al României. PNL, mai slab structural, e o voce necesară a clasei de mijloc. Însă pseudo-stînga pesedistă și liberalismul penelist sînt, cum spuneam mai sus, doar exerciții neconvingătoare de mimă. Uselismul însă, înțeles ca perpetuarea unei clase politice transpartinice și nonideologice al cărei unic scop e accesul la resursele publice, e foarte-foarte viu. Or, asta trebuie să înceteze, dacă nu vrem să ne scufundăm definitiv în mediocrație.
În treacăt fie spus, presimt că au să apară iar discuțiile despre „vot util“ vs „idioți utili“. Discuțiile astea ne-au adus aici. Am votat util pînă a dispărut orice urmă de concurență politică reală. Uneori, votul util e o formă mascată de complicitate. Poate, de data asta, o refuzăm. Contractul pe care PNL și PSD îl propun României este dăunător. De aceea denunțarea lui e o necesitate.
Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.
