„Viteză maximă, întuneric total“

Toate sfaturile care puteau fi date au fost date. Și nimeni nu știe cît va dura. Dar probabil cu toții am trecut în revistă cărțile din casă sau de pe Kindle, am început să privim cu mai mare îngăduință risipa de biți și pixeli de pe Netflix și am fost deja adăugați, cu sau fără voia noastră, în grupuri noi de WhatsApp.

Meme-urile de pe Internet devin deja repetitive și, pe alocuri, obositoare. Cu știrile începem să ne obișnuim. Speculăm de dragul speculației, dar și posibilele scenarii sînt limitate ca număr. Primele s-au epuizat cele sumbre, apoi cele raționale, rămîn unele cu final neclar.

Noul și singurul sport olimpic e alunecarea în afara realității și înapoi în ea.

Ne enervează autoritățile. Uneori mă întreb dacă nu cumva dependența de ele e și mai enervantă.

Comparăm cifre. Comparăm pînă își pierd sensul. Într-un cu totul alt context, cineva zicea că e inutil să compari mormane de cadavre. Iar creierul uman nu e construit în așa fel încît să reproducă detaliile ascunse în cifre mari. Și la ce‑ar folosi?

Probabil mai util ar fi să ne uităm la ce am lăsat în urmă în acești ani. Nu la pierderi, am vorbit despre ele în numărul trecut al Dilemei vechi, ci la ce am fost. Cum am funcționat. De la relațiile interpersonale pînă la fotografiile mari.

Am făcut, oare, excese? Am consumat prea mult? Am călătorit prea mult? Preocupați să ne consumăm mici nefericiri cotidiene, oare uitaserăm să ne bucurăm?

Sau invers. Oare n-ar fi trebuit să consum mai mult? Să călătoresc mai mult? Să trăiesc ca și cum n-ar mai fi niciodată mîine? Și poate ar fi trebuit să îmi exercit mai des dreptul inalienabil de a-mi  manifesta neplăcerea în legătură cu oameni, fapte și lucruri.

Și societatea, societatea pe care am construit-o în ultimii treizeci de ani pentru ca astăzi să ne temem că nu rezistă la șoc și neprevăzut, cum era? Unde s-a greșit? Sau, ca într-un film cu Jack Nicholson, mai bine nu se putea? Pentru că și asta e o variantă.

În Vogue, cineva se întreabă dacă nu cumva coronavirusul o să aducă înapoi apelul telefonic. Un cochet și perfect inutil escapism construit în jurul ideii că, din izolare, oamenii vor tînji spre dovezi fizice ale existenței celor care contează, iar după criză vor ține minte cît de departe erau unii de alții încă înainte de izolarea impusă de guverne. Vor redescoperi farmecul vocii celuilalt. Al conversației fără smilies și
gif-uri.

Un fel de „Ne face coronavirusul mai buni?“.

Probabil că nu. Și nici mai răi.

Întrebarea pe care nu o pune autoarea din Vogue e ce facem dacă ne obișnuim așa. Ursuzi-temători și distanțați social.

Timpul acesta petrecut în semiizolare, încercînd de după ecran să ghicim cît de departe în viitor e trecutul, este totuși un timp de reflecție. Se pot reevalua priorități și chiar moduri de viață. Sau, de ce nu, modele de societăți.

Pentru că, indiferent cum se va termina, din această criză de sănătate publică care merge încet și sigur către una economică și, probabil, și către una politică, vom ieși schimbați. Nu mai buni, nu mai răi, dar diferiți. Ce era bun ieri va fi probabil îndoielnic mîine. Ce ignoram ieri nu vom mai ignora mîine.

Sau vom ignora altfel.

Nici prietenii nu vor mai fi la fel. În fapt, zilele astea se probează prietenii. Se consolidează sau dispar. Și dacă dispar au fost vreodată reale?

În vremuri ca astea, viața are simțul umorului – te apropie de oameni pe care nici măcar nu îi zăreai acum două luni. Acum îi vezi și te întrebi de ce nu i-ai văzut mai devreme. De ce nu te-ai gîndit mai devreme la ei. De ce nu ai recunoscut că există.

Dar sînt totuși unele constante. Tonul de milițian al cîte unuia de prin televizor va fi întotdeauna deranjant, indiferent de ce catastrofă o veni peste noi. La fel și ipocrizia sau cabotinismul. Sau meschinăria. Astea sînt veșnice și veșnic neplăcute. Asta nu se va schimba.

În revista Sinteza, virusologul Mihnea Boștină încheie sumbru un interviu: „Mergem cu viteză maximă într-un întuneric total, pe un drum necunoscut. Iar singurul lucru pe care îl putem face în momentele astea este să încercăm să micșorăm viteza cu care ne avîntăm în acest neant“.

Citindu-l, mă întreb dacă a fost vreodată altfel.

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.