Ura şi violenţa în democraţie
Într-o democraţie ideală, ura ar trebui să fie inexistentă. Sigur, oamenii sînt imperfecţi şi este greu să le ceri imposibilul. Viaţa politică este făcută din dezbateri, ciocniri de idei, dezlănţuiri de pasiuni… Pentru mine, multă vreme, Franţa a fost un exemplu de veche democraţie ştiind să reconcilieze virulenţa bătăliilor de idei cu o anumită curtoazie… De cîţiva ani, însă, climatul social s-a degradat în ţara lui Voltaire, filozof căruia i se atribuie această frumoasă frază: „Nu sînt de acord cu ceea ce spuneţi, dar m-aş lupta pînă la moarte pentru a avea dreptul de a o spune“.
Luni, 20 ianuarie, francezii, mai ales cei din zona pariziană, au răsuflat uşurați pentru că transporturile publice au reînceput să funcţioneze după 47 de zile de grevă. Este greu de găsit o altă capitală în spaţiul democraţiilor cu lungă tradiţie susceptibilă să afişeze un astfel de „record“. Franţei i se decernează des titlul de „campioană a Europei“ în ceea ce priveşte apetitul pentru greve, ba chiar şi titlul de campioană mondială. Deseori am găsit în presa europeană comparaţii între Franţa şi Germania la capitolul „luptelor sociale“. S-ar părea că, în Germania, sindicatele întîi negociază şi recurg la grevă după ce au epuizat toate şansele de a obţine cîştig de cauză prin dialog. În Franţa, spun aceiaşi observatori, sindicatele încep prin a declara grevă, iar discuţiile de fond au loc abia după ce economia înregistrează pierderi substanţiale.
Dar poate că nu acesta este aspectul cel mai dureros în Franţa, pierderile din diverse sectoare datorate grevelor. În mod paradoxal, Franţa continuă să atragă investitori străini, în ciuda deselor conflicte sociale derulate în fiecare an pe teritoriul ei. Agravarea climatului de ură şi de violenţă mi se pare o problemă şi un prost exemplu pentru întreaga Europă şi întreaga lume democratică.
Sigur, unor oameni politici aflaţi în dezacord nu le poţi cere să fie tandri unii cu alţii, şi nici unor formaţiuni politice. În context de înfruntare politică, respectul reciproc dispare repede. Oamenii se mai dispreţuiesc, ba se mai şi detestă. Cînd ajung însă la ură şi la violenţă, într-un stat cu mare tradiţie democratică, ar trebui trase nişte semnale de alarmă. De un an şi mai bine, mişcarea „vestelor galbene“ din Franţa a exacerbat climatul de ură şi violenţă, iar conflictul social provocat de reforma pensiilor a mai adăugat un strat inacceptabil format din acest aliaj: ură plus violenţă. Ceea ce mi se pare stupefiant însă sînt tentativele unor intelectuali de a justifica violenţa ca armă politică în democraţie. Demograful Emmanuel Todd semnează o carte intitulată Luptele de clasă în Franţa secolului al XXI-lea (Editura Seuil), în care avansează o stranie analiză. Citez din ce declară el însuşi într-un interviu acordat revistei Le Point: „Teoria mea este că, în Franţa, clasa conducătoare aflată în situaţie de eşec politic, întrucît a pierdut rolul de lider al Europei şi ascultă acum de Germania, încearcă să se răzbune pe poporul francez“.
Nimic de spus, Franţa a surprins întotdeauna întreaga lume prin subtilităţile ei literare şi filozofice, prin avangarde şi prin gustul pentru paradox. Mulţi intelectuali francezi au cauţionat şi crimele lui Stalin, şi ale comunismului în general, considerînd că viitorul nu poate fi viabil decît dacă va fi marxist. Acum observ o cauţionare a violenţei, precum şi a urii împotriva democraţiei, cu condiţia ca ele să vină din zona extremei stîngi sau a radicalilor de stînga. Emmanuel Todd, pentru a justifica incendiile provocate de „vestele galbene“ radicalizate, precum şi atacurile comise împotriva unor simboluri ale statului şi împotriva unor reprezentanţi ai ordinii publice, vorbeşte despre „violenţă defensivă“. Cu acest argument halucinant: preşedintele şi statul au început primii. Faptul că Emmanuel Macron a cîştigat prezidenţialele cu un program aprobat de francezi prin vot liber este pur şi simplu uitat în prezent, şi nu numai de Emmanuel Todd.
Ceea ce constat personal de mai mulţi ani, şi o fac şi alţi jurnalişti, este amplificarea, în Franţa, a unor forme radicale şi amalgamate de ură: împotriva globalizării, dar şi a statului, împotriva capitalismului, dar şi a poliţiei, împotriva băncilor, dar şi a guvernului, împotriva preşedintelui, dar şi a democraţiei, împotriva patronilor, dar şi a simbolurilor statului… Nu ţin cont în această enumerare de ura apărută în marile suburbii, în sînul unei populaţii provenind din imigraţie, împotriva evreilor şi a tot ceea ce este francez… Într-o carte apărută anul trecut, intitulată Arhipelagul francez (Editura Seuil), politologul Jérôme Fourquet analizează Franţa ultimelor decenii şi ajunge la concluzia că vechea naţiune sudată s-a fragmentat şi că societatea franceză a devenit un fel de arhipelag, altfel spus ar fi formată acum din „insule“ care se îndepărtează unele de altele. Ataşamentul tuturor faţă de o unică republică indivizibilă ar ţine de domeniul trecutului, iar mişcarea „vestelor galbene“ ar fi încă o exemplificare a acestei dezagregări.
Dacă Franţa n-ar fi în continuare unul dintre plămînii Europei poate că nu m-aş îngrijora atît de mult din cauza acestor analize. Arhipelagizarea Franţei, dacă este reală, riscă să aibă însă efecte şi asupra Europei…
Revenind la Emmanuel Todd, nu pot să nu-l citez cu fraza „lupta de clasă este identitatea noastră“. Pentru el, definiţia însăşi a Franţei este „lupta de clasă“, concept marxist care, pus în practică, a făcut deja în lume zeci de milioane de victime. Personal, sper din toată inima că francezii vor fi mai inteligenţi decît unii dintre intelectualii lor grăbiţi să justifice recurgerea la violenţă în democraţie. Şi mai sper că francezii vor ieşi din logica „luptei de clasă“ pentru a reînnoda cu universalismul care i-a făcut atît de iubiţi şi respectaţi.
Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.
