Uniți în dezastru. Ucraina la 30 de ani (1)
Aud undeva în spatele meu un grohăit mic și am senzația că nu aud bine. Mă întorc exact în momentul în care pe lîngă mine trece o tînără cu un porcușor în lesă. Animalul înaintează netulburat pe trotuar scoțînd permanent zgomotul ăla mic care aduce a bombănit constatator. Stăpîna lui emană siguranță și cară cu ea o geantă care ar putea purta semnătura unui designer celebru. Ar putea. Nu mă pricep la genți.
Mă apucă rîsul urmărind animalul. E cea mai puțin probabilă scenă pe care mă așteptam să o văd în centrul Kievului. Mă așteptam ca în capitala unei țări în război să găsesc o atmosferă un pic mai sumbră, oameni mai gri și mai îndoiți de necazuri. Nici vorbă. Cu bulevardele largi (pline de platforme care ridică mașini parcate aiurea), cu clădiri martori direcți ai istoriei tulburate a locului și cu o viață economică aidoma oricărui oraș mare european, Kievul își trăiește intens prezentul. Iar oamenii, cel puțin prin centrul orașului, strălucesc.
Singurul contact cu războiul l-am avut doar în dialogul cu un fel de veteran-cerșetor care încerca să îmi vîndă niște brățări în Maidan. N-am cumpărat. Nu-mi trecuse prin cap că s-ar putea să am nevoie de cash pentru astfel de ocazii.
Pentru cei mai mulți români, Ucraina e cumva echivalentă cu Myanmar. Pare îndepărtată și bizară. Pentru cei mai mulți, dar nu și pentru deșteptul pe care l-am descoperit într-o dimineață blocînd o intersecție din mijlocul orașului cu BMW-ul lui supradimensionat cu număr de Ilfov. Am fost surprins să îl văd acolo, nu și de comportamentul lui. Altădată m-aș fi enervat și m-aș fi simțit jenat de inadecvarea (cum să îi spun altfel?) lui. Acum am rîs un pic. Cred că aveam mai multe în comun cu doamna cu porcul decît cu ilfoveanul din intersecție.
E straniu cît de puțin privim spre Est. În afară de obositoarea Moldovă cu starturile ei permanent ratate, privirea noastră e orientată exclusiv în cealaltă parte. Mi-am dat seama de asta cînd am realizat că nu există nici o linie aeriană care să ofere curse între București și Kiev. Nici una. Ca să călătorești între două dintre cele mai mari orașe din această parte de lume e nevoie să mănînci un ștrudel la Viena. Stupiditatea situației devine foarte evidentă cînd începi să realizezi cîte oportunități se ratează.
E cumva de înțeles de ce a fost așa pînă acum, însă pe măsură ce România ocupă un loc tot mai ferm în Occident, cred că putem începe să ne întoarcem privirea. Asta mai ales în condițiile în care Ucraina pare într-un marș forțat pe un drum pe care noi l-am parcurs deja.
Îmi povestea o localnică că, pînă în Euromaidan, engleza era relativ puțin prezentă pe străzile, în barurile și magazinele Kievului. Situația se schimbă rapid și, pe măsură ce ucrainenii călătoresc mai mult, iar străinii le descoperă țara, Ucraina își desenează rapid un loc în hărțile mentale și sentimentale ale europenilor.
Acum, cînd vine vorba de România, ucrainenii sînt fie suspicioși – mulți cred că avem ambiții revizioniste –, fie cumva admirativi – „Uite, ăștia au reușit”. Nu realizezi în ce poziție privilegiată e România pînă nu discuți cu oameni care vin din țări care speră să aibă lucruri banale, pe care noi nici nu le mai observăm. La Kiev, o armeancă îmi povestea prin cîte umilințe a trebuit să treacă pentru a obține o viză de călătorie în UE. Drumuri la ambasadă, funcționari acri, birocrație exasperantă, tot tacîmul. De la mai mulți estici am aflat cît de greu e să obții un vaccin în care să ai încredere. Sau în care să aibă alții încredere, vaccinurile rusești sau chinezești nu sînt încă recunoscute în Uniunea Europeană, deci pentru controlul de frontieră din orice stat occidental, o hîrtie care atestă vaccinarea cu Sputnik sau Sinovac e egală cu zero. Cam tot pe acolo sînt și șansele de a obține o viză.
Călătorind prin Ucraina descoperi un fel de Românie de acum 15-20 de ani. Nu trec mai mult de cîteva minute și o să fii întrebat ce părere ai despre ceea ce vezi în jur și despre oameni. Trebuie să fii politicos și atent, pentru că ucrainenii sînt sensibili și intră imediat în defensivă. Să te ferească Dumnezeul slav să nu fii entuziasmat de colțunașii ăia fazi care au un rol similar cu al sarmalelor românești. Ucraineanul va încerca să îți explice că probabil ai avut ghinion și neapărat trebuie să încerci din nou. Încerci, ce să faci? Eventual, și unii georgieni, pentru că, din cine știe ce motiv, bucătăria și vinurile georgiene sînt importante în Ucraina. Am înțeles partea cu vinurile, însă pentru gîndurile despre colțunași am să ard probabil în iadul slav.
Îi spun unei localnice că vreau să vizitez Cernobîlul. „De ce?”, sare imediat suspicioasă. „Nu e nimic acolo.” Mă feresc să dau explicații, nu e treaba ei. Dar rămîne cu mine reacția femeii. După ceva vreme îmi dau seama că se temea că am să rămîn cu o impresie proastă despre Ucraina. Că am să cred că Ucraina e doar dezastru și nimic frumos. Să îi spun că știu diferența dintre URSS și Ucraina? Că nu cred că responsabilitatea pentru un accident tragic aparține unui popor întreg? Că dacă îl ignori nu dispare? Ce rost are? Îmi aduc aminte că același tip de enervare e încă prezentă în România cînd se vorbește despre cerșetori exportați prin cine știe ce colț de Europă. O să priceapă și ea vreodată că a fi membru al unei națiuni nu înseamnă că plătești pentru toate păcatele ei, ci trebuie, cel mult, să păstrezi memoria vie.
Mă duc la Cernobîl și, cînd revin, vrea să știe cum a fost. Îi povestesc. Pentru prima oară în viața ei, ia în calcul la rîndu-i o vizită.
Teodor Tiță este gazda podcast-ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ
