Unire în nesimțire

A început în ziua alegerilor. Probabil pentru mulți dintre cei care au urmărit știrile din 26 mai, senzația de absurd cu repetiție a fost intolerabilă. Cozile uriașe de la secțiile de votare din străinătate păreau semnul unui scurtcircuit în spațiu-timp care dusese brusc România în 2014. Aceeași aglomerație, aceiași nervi, aceeași atitudine sfidătoare a unui guvern cu o compoziție politică asemănătoare.

Nu peste multă vreme avea să apară un raport al MAE din care rezulta că de vină sînt alegătorii. Tonul sfidător al documentului ar fi dus în orice țară civilizată la mult mai mult decît o întîrziată demisie a ministrului. Probabil întregul guvern ar fi plecat acasă. Însă, cel puțin la ora la care scriu aceste rînduri, și ministrul, și guvernul sînt tot acolo.

Mai mult, autorul dezastrului organizatoric din 2014, Titus Corlățean, tocmai era propus pentru o funcție de viceprim-ministru. Un soi de suprasfidare, izvorîtă dintr-un soi de inexplicabilă incapacitate de sesizare a direcției în care merge societatea. Sau, dacă vreți, din lipsa oricărei busole morale sau, pur și simplu, a bunului-simț.

Faptul că, ulterior, Administrația Prezidențială l-a refuzat ferm pe dl Corlățean e un rar semn de normalitate venit din partea unei instituții publice românești.

Trec doar cîteva zile și aflăm că România pierde rușinos în fața Estoniei un loc de membru nepermanent în Consiliul de Securitate al ONU. Un efort de ani de zile se duce pe apa Sîmbetei, pentru simplul motiv că autorități ale statului român s au jucat iresponsabil cu idei pe care nu le stăpînesc prea bine legate de Orientul Mijlociu. Nu insist aici, cunoașteți povestea ambasadei din Israel, pe care România o tot mută teoretic de vreun an încoace.

În fine, apare criza moldoveană, iar bălmăjeala incoerentă și probabil vinovată a Ministerului nostru de Externe ne face pe toți să suferim de rușine empatică. Asta se întîmplă indiferent de opiniile oricăruia dintre noi despre complicatele manevre politice care au loc zilele astea la Chișinău.

Evenimentele descrise mai sus nu au altă legătură între ele decît implicarea la diverse niveluri a Ministerului român de Externe. În rest, fiecare are dinamica lui internă și poate fi analizat separat. Însă, dacă privim doar spre antenumitul minister, descoperim un înspăimîntător festival al incompetenței și inadecvării. Un Untold al ratării.

E greu de crezut că în respectiva instituție nu sînt oameni raționali, oameni capabili să vadă cînd nava se apropie de aisberg. E la fel de greu de crezut că nu au existat avertismente interne. Cel puțin în cazul alegerilor, nici nu era nevoie. Experiența din 2014 e încă vie în mintea multora, nu numai a președintelui ales atunci, deși se făceau eforturi majore ca el să piardă.

Situația e mai gravă în 2019 decît în 2014 pentru că, fără dubiu, rezultatul europarlamentarelor a fost viciat. Ordinea partidelor – PNL, PSD, USR-PLUS – ar fi fost alta dacă oamenii ar fi avut acces la cabina de vot pentru a-și exercita dreptul democratic fundamental de a-și alege conducătorii. Nu e vorba numai de niște mii de voturi pierdute, ci și de componența listelor de deputați care vor ajunge la Bruxelles și Strasbourg. PSD va avea unul în plus, dar omul acela va fi o fraudă pe două picioare.

Fiecare declarație a lui, fiecare vot, fiecare opinie vor trebui marcate asemenea pachetelor de țigări: cu o imagine și un mesaj care să avertizeze că și democrația poate fi afectată de cancer.

Scriam la început că probabil au fost oameni în MAE care au văzut toate lucrurile astea. Și totuși ele s-au întîmplat. Dacă ar putea fi acuzate de ceva, probabil vîrfurile ministerului ar trebui acuzate de cinism în primul rînd. De încălcarea legii se ocupă DNA.

Iar cinismul ăsta vine dinspre partide care, de multă vreme, par să își fi pierdut cu totul sentimentul responsabilității. Disperarea cu care cîte o rețea politică își protejează membrii te duce cu gîndul mai degrabă spre structuri de crimă organizată decît spre unele construite din oameni liberi, raționali și cu interesul public în minte. Aduceți-vă aminte de imunități, de schimbări de legi peste noapte, de ordonanțe, de toate lucrurile astea.

Pentru oricare dintre exemplele de mai sus, ministrul, indiferent de numele lui, ar fi trebuit demis instantaneu. Sau, dacă ar fi avut vreo urmă de demnitate, ar fi plecat singur. Ar fi plecat înainte ca în fața ministerului să apară proteste, înainte de depunerea unei moțiuni în Parlament sau de apariția unei petiții pe Internet. Ar fi plecat pur și simplu, și atunci am fi putut să sperăm, în calitatea noastră de membri ai publicului plătitori de impozite și surse de legitimitate pentru funcțiile lor, că demnitarii care vor veni vor trage concluziile care se impun.

În loc de asta, viitorii miniștri, secretari de stat, șefi de instituții de tot felul învață că un obraz gros conservă funcții chiar și atunci cînd situația devine intolerabilă. Inscripția de pe steagul lor e „Indignarea trece, funcția rămîne“. Sau „Unire în nesimțire“.

Toate aceste mici dezastre sînt părți ale unei catastrofe mai mari, reunită sub numele generic de administrație publică. Oricine va exercita puterea în România în anii ce vin trebuie să învingă mai întîi cinismul și, pentru a face asta, trebuie să înceapă cu sine. 

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.