Un parlament de jucărie
Relaxarea ce a cuprins scena politică după aderarea la UE este doar o parte a unei relaxări ceva mai generale. În politică, relaxarea se manifestă, paradoxal, prin criză, pe principiul: ne-am văzut cu sacii în căruţă, acum ne putem da autogol. Modul în care, la nici două luni după acel revelion al integrării, Senatul dă un mesaj politic, prin votul de blam la adresa Monicăi Macovei, este relevant pentru întregul reflux ce pare că ne cuprinde odată ce a trecut euforia. Nu doar că cel mai popular ministru la Bruxelles devine cel mai nepopular membru al executivului în Parlament este îngrijorător, dar şi dezbaterea în sine a moţiunii simple a fost cu totul descurajantă pentru toţi cei care susţineam pînă acum - întrebaţi de oficiali şi jurnalişti străini - că România a făcut progrese şi a depăşit momentul de la care reformele în justiţie sînt ireversibile. De fapt, senatorii ne-au spus limpede şi răspicat că nu am depăşit nici un moment, că totul se poate schimba şi că pot cere liniştiţi de la tribună oprirea unor anchete judiciare. Votează cu o majoritate confortabilă şi anonimă, apoi se miră că din afară ni se dau semnale că se va activa clauza de salvgardare pe justiţie. O mirare care a cuprins şi largi segmente din presă, ce a redescoperit brusc că România este stat suveran, tocmai după ce ne-am bucurat de revelion că România a intrat în UE, deci nu mai este un stat chiar atît de suveran. De altfel, mirarea este cu totul ipocrită. Statul suveran România a acceptat ultimul raport la Comisiei Europene în care se spunea negru pe alb: Comisia recomandă acceptarea României în 2007, dar va monitoriza în continuare unele domenii, printre care şi justiţia, unde trebuie făcute anumite lucruri (între care continuarea credibilă a anchetelor la nivel înalt, deja începute, şi înfiinţarea unei Agenţii de Integritate puternice şi independente). Dacă statul suveran România avea reţineri atunci, putea să trimită Comisia la plimbare, să spună că nu ne dictează nouă Bruxelles-ul ce anume avem de făcut şi că vrem să rămînem în continuare la fel de corupţi cum ne-am obişnuit să fim. Se pare că ne apucă un dor nebun de suveranitate numai cînd ne convine şi împotriva cui ne convine. Nu persoana Monicăi Macovei este importantă aici, deşi nu văd cum am putea justifica înlocuirea ei cu argumentele din moţiunea simplă. Practic, acolo se spune că tot ce a contabilizat Comisia în ultimii doi ani ca progrese în domeniul Justiţiei reprezintă, de fapt, poliţie politică şi anchete dirijate politic. Cum bine observa Alina Mungiu-Pippidi, senatorii au dat un vot anti-Macovei fără a oferi vreo garanţie că aceste progrese vor continua, ba dimpotrivă, au spus că le vor opri. În aceste condiţii, votul dublu al senatorului PRM, Tănăsescu, devine irelevant în fapt. Dacă se va revota, majoritatea din Senat se va menţine aceeaşi. Procedural însă, nu e irelevant. Victor Ponta spune că scandalul votului dublu este foc de paie, cînd diferenţa a fost atît de mare. Să fie anulat votul lui Tănăsescu şi gata. Îmi imaginez ce ar fi spus Victor Ponta dacă moţiunea ar fi fost respinsă şi dacă un senator de la putere era prins cu ocaua mică. Fraudă, poliţie politică în Parlament etc. Altfel, termenul de "senator al puterii" devine tot mai relativ. Paul Păcuraru, PNL, ne-a asigurat pe toate posturile TV că Tănăsescu nu putea vota dublu, doar el a împărţit împreună cu Gheorghe Funar cîte două bile fiecărui votant, deci Tănăsescu ar fi trebuit să vină cu bilele de acasă. Aşa este, a confirmat şi onorabilul Funar, sînt nebuni cei care acuză frauda. După ce s-au luat listele la puricat, s-a văzut că voturile erau mai multe decît numărul celor prezenţi, ceea ce înseamnă fie că perechea Păcuraru-Funar a distribuit mai multe bile, fie că Tănăsescu a venit totuşi cu bilele de acasă, fie că toţi sînt nebuni. Oricum, ar trebui să i se anuleze votul, total de acord cu Victor Ponta. Dar de unde ştim cum a votat? Îl credem pe cuvînt, aşa cum trebuie să-i credem pe toţi. Pentru că a fost vot secret. Discutăm de o săptămînă despre votul uninominal şi sîntem uşor ridicoli cîtă vreme în Parlament se mai votează încă secret. Adică, la ce bun că vom putea vota uninominal dacă nu vom putea şti cum votează trimişii noştri? Cînd s-au schimbat regulamentele Camerelor în 2005, votul nominal (afişat pe site-uri) a devenit regulă. La Camera Deputaţilor chiar funcţionează, la Senat - mai rar şi la cerere. Dar parlamentarii pot decide să voteze secret cînd consideră de cuviinţă. Cu alte cuvinte, putem şti cum a votat senatorul Tănăsescu pentru legea cailor de rasă, pentru legea viţei de vie sau pentru alt act legislativ dintre cele cîteva sute pe care nu le bagă nimeni în seamă. Dar la un vot atît de important ca la moţiunea pe Justiţie nu putem şti. Şi nu doar că nu se face public votul, dar s-a hotărît să fie cu bile, adică să nici nu existe informaţia în sine: cine ce a votat. O formă perfectă de iresponsabilitate. Parlamentul pare hotărît să nu dea nici o şansă susţinătorilor săi. Asistăm la un conflict constituţional între o majoritate parlamentară ad-hoc şi preşedinte. O constituţie prea proastă pentru a defini clar atribuţiile preşedintelui, dar şi prea laxă pentru a nu îi pune restricţii de acţiune politică (cum am demonstrat în articolele trecute) lasă, de fapt, ecuaţia puterii să fie rezolvată prin conflict politic. De aici demersurile de suspendare a preşedintelui, de aici ţîfna cu care şeful statului s-a prezentat acolo şi a spus: "consideraţi-vă consultaţi, fac referendum". PSD, PRM şi PC, pe alocuri şi PNL, strigă: dictatură. Să acceptăm de dragul argumentaţiei că trăim într-o dictatură. Ca în Belarus, deşi Lukaşenko ar fi fascinat să afle de la Băsescu cum a reuşit să facă o dictatură şi totuşi să fie toată ziua înjurat pe televiziunile deţinute de opoziţie (cum şi jurnaliştii din puşcării, studenţii aruncaţi peste graniţă în Lituania şi oengiştii din Belarus ar fi fascinaţi să afle de la colegii lor români cum e să trăieşti într-o dictatură din UE). Dar, să spunem că Băsescu este un tiran populist care asmute masele asupra Parlamentului, acest ultim bastion al gîndirii libere, al responsabilităţii politice şi al democraţiei aşezate. Întrebare: aşa arată un Parlament care vrea să reziste dictatorului? Dacă există o ameninţare la adresa democraţiei din România, aceea este neputinţa acestui Parlament de fi o instituţie serioasă.
