Un lucru bun: România revine spre „nucleul dur“ al UE

După cum s-a anunțat la București, România a transmis la Bruxelles cea mai consistentă ofertă, după Franța și Germania, în privința gestionării fluxului de migranți. Ministerul Afacerilor Interne va putea contribui la efortul european cu 70 de polițiști, șase autospeciale, două nave de patrulare maritimă și alte mijloace logistice. Acestora li se vor adăuga un număr de 60 de polițiști de frontieră, zece experți în domeniul procedurilor de azil, șase mijloace auto, două nave de patrulare maritimă și mijloace logistice reprezentînd 50 de corturi și containere. Toate aceste forțe și mijloace logistice vor fi deplasate în Grecia, chiar de săptămîna viitoare, în coordonare cu autoritățile de la Atena.

Comunicarea de duminica trecută a ministrului Afacerilor Interne, Petre Tobă, are un caracter mai pronunțat politic decît tehnic. Ea marchează distanțarea României de politica de respingere și izolare a statelor din Europa Centrală. Este un punct de cotitură în abordarea României. Și – putem citi în subtext – încercarea de a repara o greșeală.

Fiindcă o greșeală a fost votul împotrivă dat de România la Consiliul JAI din septembrie 2015 (de către minstrul de atunci, Gabriel Oprea), cînd cota de refugiați alocată României a fost mărită de la aproape 1800 la peste 6000.

Nu s-a realizat minoritatea de blocaj și decizia a fost adoptată, devenind astfel obligatorie, dar partea cu adevărat proastă în această poveste este că România s-a situat, de bunăvoie și nesilită de nimeni, într-o grupă deloc onorabilă, cu Ungaria lui Orbán și Slovacia lui Fico – Polonia s a extras în ultimul moment, probabil bine sfătuită de prieteni vechi, și a votat cu majoritatea, iar Bulgaria, mai expusă decît România crizei migranților, a mers pe tăcute și s-a alăturat, de asemenea, majorității. Varșovia, unde între timp a venit la putere guvernul conservator, nu mai vrea să aplice decizia din septembrie, dar aceasta e o altă discuție.

Costurile politice ale acelui vot sînt grele – și să nu dăm vina doar pe Gabriel Oprea sau pe Victor Ponta, cînd președintele Klaus Iohannis s-a situat vehement pe aceeași poziție inflexibilă!

Mai întîi că statele din vestul Europei au rămas descumpănite la „revolta“ Europei Centrale. Politicieni, dar și influenți lideri de opinie de acolo au vorbit imediat despre deficitul de democratizare din regiune – și, atenție, ne referim la Grupul Vișegrad, ce să mai vorbim de România și Bulgaria! Se cere fără ascunzișuri crearea unei Uniuni Europene cu două sau mai multe viteze, cu un nucleu dur, în Vest, desigur, unde să se ia deciziile importante, și cu un grup de state marginale. Unii comentatori îi spun „model copernician“ – imaginea este relevantă.

Ba chiar se vorbește din ce în ce mai mult despre lipsa de solidaritate arătată de statele central-europene, subvenționate ani de-a rîndul cu miliarde de euro. Și aici, există pîrghii pentru „pedepsirea“ rebelilor. În culisele deciziilor de la Bruxelles se pregătește, deja, desființarea politicii de coeziune și înlocuirea ei cu un program paneuropean de investiții, după modelul Planului Juncker.

Pentru România, o asemenea decizie ar fi un dezastru. Pînă la urmă, principalul obiectiv decurgînd din aderare – dincolo de revenirea noastră în Europa, acolo unde considerăm că ne e locul – l au constituit tocmai fondurile de coeziune. Acestea erau văzute drept mijlocul prin care poate fi atins acel deziderat de un secol și jumătate al modernizării pe calea europeană: reducerea diferențelor față de Apus.

Cu un fond de investiții în care, desigur, cel care contribuie mai mult va primi mai mult, România se vede în fața riscului de a conserva pe termen lung diferențele încă uriașe care o separă de Occident – vom putea fi condamnați la un statut cvasipermanent de margine prăfuită de imperiu, un nou deșert al tătarilor.

Nu e o dovadă de viziune din partea promotorilor ideii Europei cu două viteze – aceasta, departe de a rezolva problemele, va spori tensiunile pe continent. Dar acestea sînt realitățile și acesta e nivelul liderilor europeni de azi. Nu avem decît să furnizăm noi, din România, un alt lider pentru Europa de azi, dacă ne dă mîna.

Desigur, politica de coeziune va continua, cum-necum, pînă în 2020 și doi ani după aceea. Dar cine garantează că România va reuși, în această perioadă, acea străpungere care să o aducă în timp scurt printre țările bogate, așa cum a reușit Irlanda în anii ’90?

Măcar de-am reuși în tot acest timp să ne dublăm numărul de kilometri de autostradă (adică să ajungem la 1000, cît Croația, cu cinci milioane de locuitori!), să finalizăm centrul științific de la Măgurele, să construim opt-zece spitale regionale la standarde europene și să scoatem un sfert din populație din sărăcie lucie! Dar vom putea noi asta, în patru-șase ani?

Încet-încet, România revine, însă spăsită, aproape de „nucleul dur“ al Uniunii, conștientă că fără o Europă solidă și solidară sîntem pierduți. Nu-i vorbă că și „vechea Europă“ își caută acum noi parteneri în regiunea noastră, după ce s-a fript cu răsfățatul Grup Vișegrad.

Poate că încă mai există o șansă, iar faptul că România își revizuiește poziția e de bun augur. Poate că mai există totuși o șansă.

Ovidiu Nahoi este realizator de programe la RFI România și TVR.