Un <i>Blitzkrieg</i> prea lung
Scandalul bileţelului nu este un eveniment singular, ci o parte a crizei politice care a început în decembrie cu retragerea Partidului Conservator de la guvernare, de cînd avem oficial un Guvern Tăriceanu minoritar. Criza continuă acum cu recunoaşterea publică a rupturii totale dintre şeful statului şi şeful Guvernului. România se află sub efectul a ceea ce putem numi "sindromul oalei de presiune", o boală ciudată care loveşte statele ce tocmai au aderat la Uniunea Europeană. Boala se manifestă sub diverse forme: Estonia, Polonia, Cehia au suferit crize guvernamentale după aderare. În alte ţări, guvernele care au reuşit aderarea au suferit imediat eşecuri electorale majore, care au adus la putere formaţiuni antisistem (Polonia din nou, Slovacia). De ce? Fie că aderarea s-a dovedit o mişcare catastrofală şi politicienii au trebuit să plătească (nu este cazul), fie că este vorba despre un sindrom vizibil al unei boli mai adînci: absenţa obiectivului. Aceste ţări manifestă dezorientarea succesului, acea stranie stare de angoasă ce urmează între constatarea unui succes şi stabilirea unui nou obiectiv. Dorinţa de a intra în UE a oferit acestor ţări un scop major şi i-a forţat pe politicieni să coopereze. Nici unul dintre ei nu dorea să fie arătat cu degetul ca acela care a pus în pericol obiectivul naţional. Odată bifat succesul, oala aflată sub presiune a explodat. Scandaluri băgate sub preş au fost scoase la iveală, frustrările reprimate şi cuţitele ţinute la spate au fost puse pe masă. Însuşi Traian Băsescu explică actuala criză prin sindromul oalei sub presiune, atunci cînd spune că nu a făcut public bileţelul trimis de Călin Popescu Tăriceanu, pentru a nu pune în pericol integrarea. Dacă nu era bileţelul, era altceva. Preşedintele s-a săturat de Tăriceanu şi ţine să înţelegem foarte clar acest lucru. E drept că are şi muniţie, premierul a comis două erori: 1) a solicitat o intervenţie prezidenţială nelegitimă într-un caz unde are evidente interese politice şi personale şi 2) a făcut-o în scris. Un om politic experimentat ca Băsescu nu putea scăpa ocazia care i-a fost trimisă în plic, prin curier oficial. A ţinut biletul şi, cu integrarea în buzunar, "pac la Războiuâ". Dacă România nu ar fi fost o ţară atît de neglijent-nevrotic în materie de standarde etice în comportamentul public, Tăriceanu şi-ar fi dat demisia imediat cum s-a aflat conţinutul biletului. Am asistat la îndelungi analize stilistice, celebra frază de pe bilet a fost întoarsă pe toate feţele, pentru a se găsi faţa unde nu spune ceea ce spune. Acest nelimitat apetit de stilistică într-un caz limpede arată că, de fapt, indignarea publică nu a fost atît de mare încît să-l determine la un gest de onoare. Dar asta e deja istorie. Tăriceanu nu şi-a dat demisia, stabilind un nou precedent periculos: în România poţi cere în scris intervenţia în justiţie şi nu ţi se întîmplă nimic. Se prea poate ca aceasta să fie moştenirea istorică a lui Călin Popescu Tăriceanu: în România, prim-miniştrii nu demisionează. Niciodată. Discuţia despre imposibila demisie ne readuce la o Constituţie parcă făcută să declanşeze crize şi să le facă de nerezolvat. Un preşedinte ales direct, dar fără puteri reale; un premier puternic şi ales de Parlament, în nici un fel subordonat preşedintelui; un Parlament aproape imposibil de dizolvat. Va fi o criză politică lungă. Dacă Traian Băsescu şi-a dorit un Blitzkrieg declanşat de bileţel, deja a ratat. Luni seară am văzut la TVR un preşedinte care nu mai lasă loc de "bună ziua" cu şeful executivului şi joacă totul pe cartea "apărătorul-poporului-contra-sistemului care-nu-s-a-schimbat-prea-mult". Băsescu pare că joacă doar pentru viitoarele alegeri. Are grijă să semnaleze: acesta nu mai este Guvernul meu, nu mă mai reprezintă, aveţi grijă data viitoare la vot, să faceţi dife-renţa între ei şi mine. Altfel, se confirmă faptul că avem prea mulţi jucători şi prea puţini strategi. Ne lipsesc cei care planifică doi, trei, cinci paşi înainte. Avem doar jucători amatori, care dau lovituri sau au reacţii, apoi se opresc şi se întreabă ce trebuie să mai facă. Băsescu este spontan şi asta îl ajută în vremuri de criză. Dar nu îi e de folos în rezolvarea crizelor. Să fi fost atît de sigur că, odată scos bileţelul la iveală, Tăriceanu va demisiona? Şi dacă nu? Odată declanşată criza, cu un PNL total ostil, cu un Parlament dominat de inamicii săi, care au un singur element în comun (adversitatea faţă de el însuşi), ce urmează să facă preşedintele? Apeluri la popor? Slabă strategie. Mai degrabă acţiune la nervi. Dar Băsescu nu este singurul strateg slab. Tăriceanu i-a dat afară din partid pe Stolojan, Stoica, Flutur, apoi s-a mirat că îşi fac alt partid. Acum, PNL umblă pe la tribunal să împiedice noul partid să se înscrie. Tăriceanu pare a fi lipsa de planificare în persoană, el doar contrareacţionează. Ultima s-a contrareacţie majoră va fi să-l acuze pe Băsescu pentru că PNL nu a intrat în Parlament în 2008. PSD pare pe cai mari pentru că pune la cale procedura de suspendare a preşedintelui. Cel mai probabil, Curtea Constituţională va spune "pas". Deja a decis că preşedintele poate exprima păreri politice (tot mai multă lume inventează constrîngeri constituţionale special pentru Băsescu, de gen: nu are voie să facă declaraţii politice, nu are voie să meargă la restaurant doar cu pediştii. Nici unul dintre ei nu citează concret articolele constituţionale cu pricina pentru că nici nu există). Oricum, demersul PSD ar trebui aprobat printr-un referendum. Ocazie perfectă pentru Traian Băsescu să caute sprijin de la popor împotriva sistemului ticăloşit. PSD pune la cale o strategie perfectă de legitimare a preşedintelui.
