Trei utopii

Publicat în Dilema Veche nr. 775 din 27 decembrie 2018 – 9 ianuarie 2019
Teatrul – dimensiune  identitară a Europei jpeg

Nu ştiu de ce, în această perioadă de trecere de la un an la altul, m a cuprins un fel de nostalgie. De fapt, m-am gîndit cu emoţie la trei perioade din viaţa mea cînd am crezut puternic în trei utopii de natură diferită. Este atît de important în viaţă să crezi într-un ideal social, cultural sau ştiinţific, dătător de energie chiar şi în caz de eşec…

Cred că abia învăţasem că citesc, deci eram în şcoala primară, cînd mi-a căzut în mînă o carte pentru copii intitulată Habarnam în oraşul soarelui, scrisă de un autor sovietic, Nikolai Nosov. Enorm a fost impactul acelei poveşti asupra mea! Pe lîngă aventurile personajelor (nişte piticuţi – Habarnam, Bumbiţa şi Mîzgălici), m-au impresionat atunci promisiunile de viitor strecurate printre rîndurile naraţiunii. O lume extraordinară se întrezărea la orizont, o lume în care tehnica şi ştiinţa urmau să fie în serviciul omului şi să-l elibereze total pe acesta de suferinţă şi mai ales de muncile obositoare… Au urmat apoi lecturile din Jules Verne, un alt utopist care ne stimula imaginaţia cu invenţii uluitoare, şi ele de natură să anunţe o lume prosperă, luminoasă, raţională, generoasă, mîndră de triumful imaginaţiei şi al inventivităţii.

Aşa am ajuns să cred, în copilărie, într-o utopie care a fost, de fapt, o promisiune a epocii industriale din Europa. Nici cînd l-am citit pe Charles Dickens, care descria în paginile sale faţa dezastruoasă a utopiei industriale, nu m-am dezis de Jules Verne. De altfel, aceasta a fost poate principala promisiune ideologică a aventurii industriale europene, promisiune adresată maselor: Nu vă pierdeţi încrederea, nu mai e mult şi toţi vom beneficia de progresul ştiinţei şi tehnicii, acumularea de invenţii nu este inutilă, ea se realizează în beneficiul omului, curînd vom fi toţi eliberaţi de servituţile muncii şi vom trăi într-o societate radioasă, unde nevoile de bază ale omului vor fi asigurate în mod gratuit de însăşi natura progresului…

În anii ’60, în România comunistă, copil fiind şi apoi adolescent, am crezut, datorită cărţilor (şi includ aici abundenta producţie de romane ştiinţifico-fantastice), în ceea ce aş numi utopia ştiinţei şi a tehnicii. Mai ales că semnele unui progres general se acumulau şi în regiunea mea natală. Am fost martor, de exemplu, la electrificarea satului în care locuiau bunicii mei dinspre mamă. Şi îmi amintesc cum am intervenit personal ca să l conving pe unul dintre unchii mei să accepte ideea de progres… Acel unchi înţelept, la care ţineam foarte mult şi pe care îl vizitam des, era de acord să „tragă“ curent electric, dar numai în grajd şi în şură, adică acolo unde avea el de lucru. Pentru ce să-mi trag curent şi în casă? – se întreba el. În casă ne descurcăm cu lampa… Mătuşa mea insista însă ca să fie pusă o priză şi în casă. „Ca să ne putem lua şi noi un aparat de radio“, spunea ea. „Şi ca să ascultăm ce la radio? Minciunile ăstora?“, îi răspundea unchiul. Eu nu înţelegeam la acea oră cine erau ăştia şi ce minciuni spuneau, dar am intervenit atunci în discuţie, informîndu-l pe unchiul meu că în fiecare seară la radio se spunea cîte o poveste, în cadrul unei emisiuni intitulate Bună seara, copii!, şi că acele poveşti erau minunate…

Acum îmi dau seama că aventura industrială a Europei, dar şi a omenirii în general, eşalonată pe două secole, a fost o avalanşă de emisiuni de tip Bună seara, copii!

„Bună seara, cetăţeni! Vă informăm că o nouă invenţie a fost pusă la punct şi că ea ne va uşura viaţa în mod considerabil. Este vorba de un aparat cu care oamenii vor vorbi de la distanţă… În felul acesta ne vom înţelege mai bine, vom putea dialoga pentru a rezolva toate neînţelegerile şi crizele, vom reuşi chiar să eradicăm conflictele şi războaiele…“

„Bună seara, cetăţeni! Vă informăm că a fost inventat un aparat în care alimentele pot fi păstrate proaspete timp de zile şi zile în şir, chiar timp de săptămîni în şir. Este invenţia cu care vom eradica foametea pe planetă, este invenţia prin care societatea va asigura populaţiei demnitatea alimentară…“

Nu vreau să mai lungesc această poveste legată de anii cînd am crezut în utopia ştiinţei şi tehnicii. Astăzi nu mai cred în orice caz în ea, dimpotrivă, constat că omul devine sclavul unora dintre invenţiile sale. Iar unele dintre aceste invenţii devin, în mîna a miliarde de oameni, devoratoare de viaţă, toxice pentru natura înconjurătoare, precum şi pentru natura umană.

A doua utopie în care am crezut a fost una destul de ciudată, cu care m-am în­tîlnit începînd din 1976, cînd mi-am început studiile la Facultatea de Filozofie de la Bucureşti. Se discuta atunci, şi încă destul de liber, despre o posibilă convergenţă, în viitor, între cele două sisteme politico-economice, comunismul şi capitalismul. Mai precis, ni se permitea să fantasmăm asupra unei lumi în care să triumfe doar părţile bune ale comunismului şi părţile bune ale capitalismului. Dezbăteam subiectul chiar şi în cadrul unor seminarii.

Nu ştiu nici astăzi de unde veneau aceste idei şi dacă eram manipulaţi sau nu. Dar scenariul general era creionat cam aşa: lumea comunistă şi lumea capitalistă urmau să stea cordial de vorbă (pentru că un război ar fi însemnat anihilarea amîndurora), urmau să se compare în mod rezonabil, să se influenţeze reciproc şi să ajungă la un model unic, veritabil triumf raţional al umanităţii… Faptul că utopiile sînt uneori naive nu înseamnă că ele nu pot să pătrundă în suflete şi să entuziasmeze spiritele, mai ales în cazul tinerilor. În 1976, Bucureştiul mi se părea fabulos, viaţa culturală din România – trepidantă, marja de libertate – acceptabilă, iar comunismul – reformabil din interior. Convergenţa sistemelor era o idee simplă, care te făcea să visezi şi îţi dădea iluzia libertăţii de gîndire. Aceasta a fost însă şi cea mai fulgurantă utopie din viaţa mea. După cutremurul din 1977 şi după ce Nicolae Ceauşescu a început să demoleze o parte din Bucureşti devenise limpede că nu el era omul convergenţelor şi că sistemul comunist îşi accelera drumul spre zid.

Cea de-a treia utopie în care am început să-mi investesc fantasmele sociale şi în care cred şi acum este Europa. După prăbuşirea comunismului, integrarea în Europa a devenit, pentru milioane de oameni din fostul bloc comunist, o nouă ideologie, o sursă de motivaţii profesionale, un motor al speranţei. Imediat după 1989, nimic nu i-a entuziasmat mai mult pe est-europeni decît dorinţa de a fi recunoscuţi ca făcînd parte din familia ieuropeană, precum şi gîndul că şi-ar putea rezolva mai toate problemele prin intrarea în spaţiul de prosperitate al Uniunii Europene. Astăzi au fost aproape uitate acele momente cînd intrarea în Uniune era sărbătorită prin efuziuni populare şi focuri de artificii în Ungaria, Polonia, Cehia, ţările baltice, Bulgaria, România…

Cred şi acum că Uniunea Europa este singura utopie care ne mai rămîne – un proiect de societate prosperă şi de convieţuire democratică avînd toate şansele de reuşită. Cînd am ajuns în Franţa, în 1987, m-a impresionat numele unei reviste, Socialism sau barbarie, un nume care sintetiza o întreagă reflecţie filozofică. Principalul ei protagonist era Cornelius Castoriadis, un marxist critic, antistalinist. Aş spune acum că pe europeni, dacă nu vor reuşi să repună în mişcare maşina europeană, îi aşteaptă la cotitură (sau la orizont) haosul şi barbaria. Uniunea Europeană este un sistem care a funcţionat, care a fascinat, care şi-a dovedit viabilitatea. A profetiza, astăzi, alte căi de evoluţie a so­cietăţii româneşti decît cea europeană riscă să devină un fel de joc cu focul (şi cu barbaria). 

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.

O mare invenție – contractul social jpeg
Dincolo de costul și eficiența sancțiunilor internaționale
Sancțiunile împotriva Rusiei nu au fost suficiente pentru a o descuraja.
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Țară mică fără viitor
Serbia reușește permanent să provoace dureri de cap Vestului.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
A mînca sănătos
Ezit, de cînd mă ştiu, între asceză şi lăcomie, între Yoga ierbivoră şi Michel Onfray.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
Hai, că ne-ați speriat, bată-vă să vă bată....
Ne-au fost suprimate drepturile? Sigur! Excesiv? Nu mă îndoiesc.
AFumurescu prel jpg
Anti-apocalipsa melcilor
Pînă la data de 31 iulie, scrisoarea adunase peste 240 de semnături de susținere, din toate colțurile lumii.
1024px Piaggio, Vespa con accessori, 1948   san dl SAN IMG 00003403 jpg
Zumzzzet de viespe
Silueta îngustă și elegantă, brațele ghidonului și sunetul pe care îl scotea noul scuter îl asemănau cu o viespe.
Iconofobie jpeg
Echilibristică metafizică
Ce enigmatic morb psiho-social poate infecta atît de grav o generație, retezîndu-i pofta de a trăi?
„Cu bule“ jpeg
Longevivi
Adjectivul „longeviv” este folosit tot mai des cu un sens extins, pentru a caracteriza nu numai durata lungă a unei vieți umane, ci și pe aceea a unei activități oarecare îndeplinite de o persoană.
HCorches prel jpg
Cum să nu mori de ciudă, cînd ai atins culmile succesului
Cred că în școli instituția psihologului școlar ar trebui să capete o mult mai mare vizibilitate și importanță.
Un sport la Răsărit jpeg
Mai există ceva de strigat pe stadioanele de fotbal?
Există o teorie imbecilă conform căreia la stadion poţi face mai orice, „nu sîntem la teatru“, e bine să existe un loc unde să se descarce flăcăii.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Turismul ne e străin
Morișca merge oricum și mereu apar alți clienți fraieri.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Ce lipsește pe piața politică
Tejghelele vieții noastre politice, deși multicolore în aparență, sînt, de fapt, goale.
Viktor Orbán (9298443437) jpg
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Orbán și românii
Indiferent însă de ceea ce îl mînă în luptă pe dl Orbán, nota sa de plată e mult întîrziată.
Frica lui Putin jpeg
Cenaclul „Flacăra” 2.0
Nu, Adrian Păunescu nu a fost un „colaboraţionist”. El a fost un coautor, poate printre cei mai importanţi, al cultului lui Ceauşescu.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
O spectaculoasă prăbușire mută – o întîmplare din deceniul Iohannis
Cu adevărat uimitoare sînt căderile care nu produc niciun zgomot.
Phone Booth with Tower Bridge (36387425206) jpg
Cabina de telefon
În Marea Britanie, tradiționalele cabine roșii de telefon au devenit mici galerii de artă.
Iconofobie jpeg
Detalii complicate
Putem sesiza incongruențe multiple între omul creator și – jucîndu-ne puțin cu noțiunile – creatorul trăitor.
„Cu bule“ jpeg
Teoria chibritului
„A face teoria chibritului” e una dintre expresiile colocviale și umoristice cunoscute de toată lumea, dar pe care dicționarele noastre nu le-au înregistrat.
HCorches prel jpg
Atunci ne vom transforma într-un algoritm matematic
Nu matematica, nu fizica, nu chimia sînt cele care dau unei națiuni identitate. Ci limba, literatura, istoria, artele.
p 7 WC jpg
Crizele de astăzi sînt altfel
Crizele nu mai sînt evenimente rare și izolate, care afectează un grup restrîns de persoane.
Un sport la Răsărit jpeg
Carevasăzică, Viktor Orbán ține cu Csikszereda?
Tipul e un fabulos afacerist care foloseşte orice mijloc, orice tertip pentru a-şi mări capitalul, financiar sau electoral.
Comunismul se aplică din nou jpeg
Pensionarii de la terasă
Îmi vin în minte pensionarii străini, turiști prin România anilor ’70-’80, care ne uimeau prin mobilitatea, veselia și seninătatea lor.
O mare invenție – contractul social jpeg
Jus cogens
Cine are cîștig de cauză într-un conflict? Cel care e mai puternic sau cel care are dreptate?

HIstoria.ro

image
Războiul Troian, între mit și realitate. A existat cu adevărat?
Conform legendei, Troia a fost asediată timp de zece ani și apoi cucerită de grecii regelui Agamemnon. Motivul izbucnirii Războiului Troiei ar fi fost, conform „Iliadei”, răpirea Elenei, cunoscută drept frumoasa Elena, Elena din Argos sau Elena a Spartei, fata lui Zeus și a Ledei.
image
Şiretlicurile lui Vlad Țepeș: Începutul războiului cu otomanii
În 1460, câțiva dintre boierii nemulțumiți de Vlad Țepeș au sosit la Curtea lui Mahomed al II-lea și i-au prezentat situația din Valahia și probabil unele povești exagerate de-ale lor. Chemat imediat la Edirne/Adrianopol pentru a duce tributul și 500 de băieți, Vlad a trimis vorbă sultanului...
image
Dacia romană, o provincie puternic militarizată
Distribuţia armatei în interiorul teritoriului provinciei Dacia a servit scopului strategic principal al acestei provincii, şi anume de a separa şi supraveghea neamuri „barbare” care erau potenţial periculoase, în special dacă se aliau între ele contra Romei, cum au fost în special sarmaţii iazigi.