Trebuie să vorbim despre securitate

Ecoul atentatelor de la Bruxelles e încă puternic și, am puține îndoieli, consecințele lor vor fi simțite pentru multă vreme. Șocul produs de astfel de evenimente, mai ales cînd ele au loc într-un teritoriu apropiat geografic, dar mai ales cultural, e major. Cu atît mai mult, asta ne obligă la un efort de rațiune. Atît la nivel restrîns, local sau național, cît și la nivel european. Cîteva observații:

● Atentatele teroriste nu sînt ceva nou. Numite uneori „arma săracului“, ele tind să devină un semn al timpurilor pe care le trăim. Ori cel puțin așa avem senzația. Adevărul e însă că în Europa parcurgem una dintre cele mai pașnice perioade din istorie. O trecere în revistă a numărului de victime ale atentatelor care au avut loc în Europa occidentală din ultimele decade arată destul de clar un vîrf în anii ’70, după care cifra scade permanent.

 ● Statistica amintită la punctul anterior nu este un semn pentru viitor. Ea nu exclude o intensificare a activităților teroriste în perioada următoare. De aceea o discuție despre securitatea europenilor este nu numai utilă, ci și urgentă. Lacrimile Federicăi Mogherini, şefa diplomației UE, sînt cumva emblematice pentru stupefacția europenilor în fața amenințării. Doamna Mogherini nu poate să înțeleagă motivele acestei violențe și nici nu are un răspuns care să mulțumească guvernele și națiunile Europei.

 ● Europa a fost construită cu gîndul că prosperitatea aduce securitate. Principiul e valabil în continuare, dar nu mai e suficient. Cea mai mare economie a lumii, Uniunea Europeană nu are nici atribuții semnificative și nici vreo dorință reală de a-și asuma obligații privind securitatea cetățenilor săi. Lasă asta în seama aliaților externi (Statele Unite) sau a statelor naționale. Această stare de fapt creează contradicții și ineficiență. După cum s-a văzut, în cazul atentatelor din Belgia, colaborarea (sau absența ei, mai degrabă) între polițiile naționale și chiar între unitățile poliției belgiene a creat condiții pentru dezastru. Terorismul actual nu este o problemă locală, de aceea nici soluțiile nu trebuie să fie locale. Într-un mod curios, jihadiștii forțează Uniunea să avanseze pe drumul integrării…

 ● …sau al disoluției. Sînt deja voci care spun că atentatele de la Bruxelles au furnizat muniție pentru partizanii ieșirii Marii Britanii din UE. De asemenea – și aici nu este nici un dubiu –, extrema dreaptă a căpătat și mai mult curaj. Guvernele naționale sînt astfel presate să ia măsuri sub imperiul fricii de terorism și al fricii de excentricii locali. Niciodată, după al Doilea Război Mondial, sloganul acela care spune „Keep calm and carry on“ nu a fost mai potrivit. 

 ● De altfel, după cum observa Jeff Eggers, un fost expert al Casei Albe în chestiuni de securitate națională, probabil cel mai bun răspuns la amenințarea teroristă este să nu cedezi sub imperiul fricii. A accepta teza războiului între civilizații este echivalent cu a lăsa ISIS să decidă pe ce linii ideologice se poartă bătălia.

 ● Ajungem și în România, unde, cu o predictibilitate care tinde să devină obositoare, au apărut deja vocile care cer legi și mai stricte pentru combaterea terorismului. Legi care vor extinde prerogativele serviciilor secrete fără să ofere nici un fel de garanție în privinţa controlului civil asupra felului în care aceste instituții funcționează. De control ar trebui să se ocupe Parlamentul, însă membrii comisiilor de profil funcționează adesea ca avocați ai serviciilor secrete, făcînd în acest fel un rău atît celor controlați, cît și societății în general.

 ● Lucrul acesta se întîmplă pe fondul unei evidente slăbiciuni a societății civile și a statului, puținele semne de opoziție venind doar dinspre Curtea Constituțională.

 ● Da, România trebuie să aibă o conversație despre securitate, la fel cum trebuie să aibă și Europa. Însă această conversație trebuie purtată la lumină. Am mai scris-o aici și insist: o lege mai dură, nu neapărat o lege mai bună.

 ● În treacăt fie spus, încercați să vă amintiți o situație în care serviciile secrete au renunțat de bunăvoie la o prerogativă dobîndită deja. Cel puțin în cazul României, eu nu reușesc să îmi aduc aminte nici o astfel de întîmplare.

Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.