Totul se potriveşte perfect

23 august 1944. Bunica mea se întorcea din piaţa Obor. Fusese după carne, bunicul era jandarm de piaţă şi ştia un parlangiu bun, un machedon dinspre Silistra. Lumea era fericită. "E pace, e pace!" Se aud sirenele. Panică. Ce fel de pace e asta, cu bombardament? Bunică-mea o ia la fugă spre casă. Pe strada Silvia, acolo unde acum e o şcoală, pe vremea aia era o cîrciumă cu adăpost antiaerian. Toată lumea din zonă a intrat. Bunică-mea, nu. Şi-a adus aminte ce îi zicea taică-su, veteran din Marele Război: "În luptă nu te duci unde se duc toţi". A fugit mai departe. Nu de alta, dar maică-mea şi soră-sa erau singure în casă. Cinci minute mai tîrziu, pe adăpost a căzut o bombă. Au murit vreo douăzeci de oameni. La colţul străzii, Pîncota cu Vîrtejului, în mahalaua Colentinei, avionul s-a lăsat în picaj şi a început să tragă cu mitralierele înspre bunică-mea. Ea s-a lipit de gard, iar gloanţele au nimerit în trotuar. Urmele se vedeau în copilăria mea, s-or vedea şi azi dacă nu s-or fi schimbat bordurile. "Ce-o fi fost în capul lui, mamă, să se lase cu avionul după mine, că eram singură pe stradă? N-avea ce face cu gloanţele?" " obişnuia bunică-mea să încheie de fiecare dată povestirea. În aceeaşi zi, la 1883 de kilometri distanţă, la Paris, colonelul Rol (comunist), lupta cu nemţii şi încerca să elibereze oraşul înainte de sosirea generalului de Gaulle. Acesta a (cam) oprit, zice-se, înaintarea coloanelor de blindate aliate spre Capitală, i-a lăsat pe germani să "fezandeze" serios trupele comuniste de gherilă şi de-abia apoi a înaintat, cu defilare şi panaş, pînă pe Champs Elysées. Tot în ziua aia, exact la 4340 de kilometri mai departe, la Bretton Woods, New Hampshire, la hotelul Mount Washington, reprezentanţi a 45 de naţiuni care urmau să fie învingătoare în Al Doilea Război Mondial semnau actul de naştere a ceea ce azi (ca şi atunci) se cheamă Fondul Monetar Internaţional. Fix 65 de ani, 6 luni şi 3 săptămîni mai tîrziu, România discută un împrumut cu FMI-ul care este condus de un francez, născut în Paris (Neully sur Seine se poate aproxima ca fiind în Paris). Discuţiile se ţin lanţ. Moderatori, politicieni şi (mult mai puţini) economişti dezbat de zor dacă o fi bine sau nu. Vorbe multe, competenţă mai puţină. Tonul este emoţional, se face apel la amintiri nu prea îndepărtate, se încearcă tot soiul de manevre menite a influenţa opinia publică. Deunăzi, la o emisiune pe Realitatea, în timp ce invitaţii (oameni serioşi, altminteri) îşi dădeau cu părerea, pe ecran rulau imagini de la mineriada de la Costeşti cu un titlu de genul "preţul colaborării cu FMI-ul". Manevră grosieră care poate fi pusă pe seama unor "interese de mogul" sau, pur şi simplu, a primitivismului şi incompetenţei editorului de serviciu. O întrebare se repeta obsesiv în emisiunea aceea şi în altele: care să fie ţara care a aplicat programe ale Fondului Monetar şi a avut succes? Aveţi un exemplu? Din păcate, nu am auzit cel mai la îndemînă răspuns: România. Tot zilele astea, prin ziare mai apare o "bombă": singurii care au dus pînă la final un acord stand-by cu FMI-ul au fost Nicolae Ceauşescu şi... Adrian Năstase. Tonul se dorea depreciativ la adresa "nepotului mătuşii Tamara", evident. E drept că, la finele guvernării nepotului cu pricina, în urma aplicării programelor stabilite cu FMI, România scăpase de inflaţie şi continua creşterea economică în-"mugurită" de pe vremea precedentului guvern. Altă declaraţie trăsnet: cel mai bun ministru de Finanţe de la Revoluţie încoace a fost Mihai Tănăsescu, actualul reprezentant al României la Fondul Monetar. Propoziţia în sine poate fi un mare adevăr, dar a fost rostită de însuşi Traian Băsescu, în jurul zilei în care spunea şi că acest împrumut trebuie făcut în consultare cu poporul, după o dezbatere în Parlament. Un acord stand-by aprobat printr-un cvasi-referendum, asta da noutate absolută, în toată istoria de 65 de ani a FMI. Avem de-a face cu un peisaj public extrem de colorat. Asta nu e o noutate. Începem să ne obişnuim. Nu mai îndrăzneşti să speri la vreun plan anticriză realizat de Guvern. Poate nici nu e cazul să apară. Cred sincer că economia s-ar descurca mult mai bine în lipsa unei strategii guvernamentale. Frivolitatea cu care se discută subiectul este însă mai mult decît enervantă. Este exasperantă, paralizantă, demoralizatoare. Culmea este că discuţia nici nu are rost. Acordul stand-by cu Fondul nu trebuie discutat, pur şi simplu pentru că nu există alternativă. Economia nu ştim exact cum merge, pentru că datele statistice nu sînt invocate în dezbateri. Nu economia ar fi motivul cel mai important. Împrumutul cu FMI este necesar şi inevitabil (doar) pentru că anul acesta e dublu-electoral (PE şi prezidenţiale), în condiţiile unui guvern de largă coaliţie între dreapta şi stînga. Băieţii de pe strada 19 NW (acolo e sediul, în Washington DC) vor fi cu ochii pe finanţele noastre publice, avînd grijă ca bugetul să evite derapaje periculoase. În plus, actualii aliaţi la guvernare se vor supraveghea şi ei reciproc, cu gîndul să îşi scoată ochii cu prima ocazie cînd s-ar dovedi că "ăialalţii" au scăpat caii la capitolul cheltuieli cu iz electoral, fiecare pe ministerul lui. În opinia mea, acest motiv (politic), şi nu recesiunea (economică) impune semnarea acordului. În loc de final, în tonul frivolităţii generale, se impune să servesc şi un contraargument: România ar trebui să semneze un acord cu o organizaţie care este condusă de un evreu (se leagă!) parizian, socialist (ahaaa), învins de Ségol