Toleranţa faţă de intoleranţă

Dacă istoria are un sens, cea contemporană demonstrează, înainte de orice, că uşa raiului e mai aproape de poarta infernului decît s-ar crede. În numele diverselor utopii, promiţînd paradisul terestru eliberat de servitutea în faţa divinităţii, emulii lui Nietzsche şi ai maestrului său, Schopenhauer, au aplicat teoria voinţei de putere şi au abuzat de înclinarea spre eroism tembel, invidie şi ticăloşie a prostimii. Cu ajutorul ei neprecupeţit au construit iadul pe pămînt. Adjudecîndu-şi controlul absolut asupra unor mulţimi prea puţin dispuse să încerce să înţeleagă complexitatea societăţii şi a vieţii umane, să-i apere demnitatea şi să lupte pentru păstrarea unei libertăţi mereu periclitate, chiar şi în epoci mai puţin atee şi colectiviste, extrema dreaptă ne-a dăruit - ce? Crima în masă nazistă. Paradisul muncitoresco-ţărănesc ne-a fericit, la rîndul său, cu gulagul comunist. "Există doar două feluri de oameni", afirma cîndva Antoine de Saint-Exupéry. Potrivit autorului Micului Prinţ, unii acceptă obligaţia de a-şi respecta semenii, alţii nu. Că, odată declarat mort, un Dumnezeu conceput ca inexistent nu mai poate legitima nici un sistem moral apt să evite gropile comune, ar fi trebuit să fie clar din capul locului. Mult înaintea fascinantei aberaţii nietzscheene, matematicianul francez Blaise Pascal reliefa că "dacă n-ar exista, Dumnezeu ar trebui inventat". Cam în acelaşi timp cu radicalizarea idealurilor iluministe de către Nietzsche, un Dostoievski mîntuit de socialism anarhic şi reconvertit la ortodoxie avertiza, în Demonii , cu profetică vigoare, că viitorul unei societăţi atee de tip colectivist riscă să fie infernal. Rusia nu l-a auzit la timp. Anul 1989 ne-a izbăvit de oroarea acestei erori. Dar, pe fundalul globalizării, al deschiderii şi expansiunii fireşti a democraţiilor şi pieţelor libere, s-au produs atentatele de la 11 septembrie 2001. Un nou proiect colectivist, ivit din impactul inevitabil cu individualista lume liberă şi întemeiat pe respingerea ei, ameninţă democraţiile, avansînd de această dată nu ideea unui Dumnezeu mort pentru oameni cît mai vii, ci oameni cît mai morţi în numele unui zeu imaginar. În repetate rînduri, Osama Bin Laden şi ciracii săi şi-au descris la fel de simplu şi eficient intenţiile, precum a făcut-o Hitler în Mein Kampf . Nici pe Adolf lumea nu l-a auzit la timp. În vreme ce întemeietorul nazismului promitea propăşirea naţiunii germane şi a rasei ariene prin lichidarea evreilor, program pe care l-a pus în aplicare de îndată ce a putut, Bin Laden şi ai săi ne propun cam acelaşi lucru, plus îngenuncherea creştinătăţii, în baza surelor Coranului. Ca să-şi dea curaj sieşi precum şi fraţilor săi musulmani şi a descuraja definitiv lumea liberă, şeful Al-Qaeda profesează o doctrină semănînd leit cultului morţii legionar. "Spre deosebire de voi occidentalii, care iubiţi viaţa şi vă temeţi de moarte, noi urîm viaţa şi iubim moartea", ne tot învaţă doctrinarii terorismului islamist. În mod ciudat, această doctrină şi perspectivele, cu totul improbabile, ale victoriei ei nu par să-i înspăimînte prea rău pe occidentali. Liberali pînă în vîrful unghiilor, mulţi editorialişti occidentali, crescuţi postmodernist la umbra toleranţei maxime şi a hiperrelativismului, au asimilat atît de profund adagiul lui Nietzsche încît se regăsesc mai degrabă într-un zeu al morţilor islamist, decît în cel viu în care crede George Bush. Unii se impacientează ori de cîte ori e vorba despre restricţii americane, reale sau imaginare, ale drepturilor omului, dar manifestă, dacă nu o înţelegere (demnă de o cauză mult mai bună), cel puţin indiferenţă faţă de orice nou masacru islamist. Uitînd că terorismul ar muri de inaniţie dacă nu l-ar hrăni constant defetismul lor şi al unor posturi de televiziune şi de radio, mulţi jurnalişti şi lideri politici europeni se spală pe mîini precum Pilat din Pont, repetîndu-şi obsesiv opoziţia faţă de campania care s-a soldat cu înlăturarea sîngerosului Saddam. Potrivit lor, invazia în Irak ar fi "produs terorism" islamist. Or, doar în acest unic caz irakian istoria universală are un sens pentru adversarii postmoderni ai oricărui universalism şi ai oricăror valori impuse de tradiţie şi de istorie (precum drepturile omului). Acela de a ne avertiza să nu cumva să repetăm greşeala (americană, desigur) de a crede în capacitatea irakienilor de a construi un stat de drept şi o democraţie. De rasismul inerent unei atari afirmaţii, contrazisă de istoria postbelică a Germaniei sau a Japoniei, prea puţini doresc să ştie, necum să vorbească. Între utopiile postmoderne de stînga şi fanatismul totalitar fascist, comunist sau pseudoreligios se manifestă o demonică solidaritate. Saltul din mormînt spre piscul vieţii se face hic et nunc prin fereastra libertăţii. Drumul de la unul la celălalt nu e mai lung decît cel care desparte cheia raiului de zăvoarele iadului. Pentru a-l străbate e nevoie totuşi de puţină smerenie, de niţel curaj şi de o oarecare onestitate.