Ținuturi imaginare
America era un fel de vis, o lume extraordinară care ne apărea în filme. Un teritoriu al basmelor moderne pe care Cortina de Fier l-a făcut cu atît mai fabulos și mai inaccesibil. În acei ani, nu-mi trecea prin cap că aș putea vreodată să-l vizitez. De curînd, am citit o carte în care, dincolo de o intrigă tensionată, sînt descrise niște locuri de la nord de New York, zonă înspre care, chiar cam pe vremea la care a fost scris romanul, am avut ocazia să arunc și eu o privire. Și mi-am amintit cîteva impresii pe care le-am avut atunci. Ajunsesem acolo la scurt timp după Revoluție și, iarăși, parcă era încă un vis. Prima oară într-o țară occidentală, și ce mai țară!
În primele zile, New York-ul mă năucise complet: zgîrie-norii la care mă tot uitam în sus îmi dădeau dureri de ceafă; nenumărații indivizi afro sau latino, care vindeau tot felul de lucruri la tarabele stradale și care mă abordau întruna, cu vorbe și expresii pe care nu le înțelegeam, mă speriau; magazinele, cu promisiunile lor ascunse, mă fascinau; muzeele, cu bogăția lor nemăsurată, mă copleșeau; polițiștii, cu vestele lor antiglonț umflate și înarmați pînă în dinți, se profilau ca niște ființe supraomenești; metroul, cu tunelele sale săpate în granitul întunecat al Manhattan-ului, părea cam tenebros; mulțimea mașinilor mari și pătrățoase mă amețea; ambulanțele, cu sirenele lor zgomotoase, mă asurzeau (în ultimele două privințe nu ne mai prea deosebim de ei).
În toată nebunia aia, invitația unui profesor de a face o excursie în mijlocul naturii mi s-a părut eliberatoare. America, mi se spusese, e mult mai mult natură decît orașe și civilizație. Voiam să văd acea natură, în speranța că mă voi simți mai ca acasă, că-mi voi regăsi niște repere. Cum diferențele dintre New York și București, mai ales la trei ani după căderea comunismului, erau amețitoare, speram că un parc natural de pe acolo ar fi fost, poate, mai apropiat de... dealurile copilăriei, să spunem.
Am pornit dis-de-dimineață cu un autobuz care a trecut, printr-un tunel luminat puternic cu neoane, de cealaltă parte a rîului Hudson. A străbătut cîteva localități satelite ale metropolei, care străluceau de ordine și curățenie, și a ajuns neașteptat de curînd într-o zonă cu dealuri și păduri. Am coborît și am pornit drumeția, pe undeva pe malul drept al maiestuosului rîu, care era comparabil ca mărime cu Dunărea la Giurgiu. Copacii, arțari, stejari și ce or mai fi fost pe acolo, erau puțin altfel decît îi știam, stîncile erau altfel, veverițele și păsările erau altfel, culorile erau și ele toate ușor altfel, parcă mai întunecate. Era clar, nu eram acasă. Mă aflam mai degrabă încă într-un film sau într-o carte. Cum ziceam, pentru un est-european, America nu poate fi decît o poveste. După cîțiva kilometri de umblat pe poteci de pădure, pe lîngă rîpe și pe marginea apei, am ajuns într-un loc special amenajat pentru grătare. Ghidul meu, distinsul profesor, era bine pregătit: a scos din rucsac o pungă de cărbuni și ceva de aprins, niște frigărui gata de pus pe jar, o sticlă de vin californian, farfurii și tacîmuri de plastic. Am mîncat, am băut și am povestit. Spre sud, cum te uitai de-a lungul rîului, prin aburii depărtărilor, se întrezăreau undeva abia schițat zgîrie-norii nebuni ai Manhattan-ului. În jurul nostru, însă, nu era nici țipenie de om, doar natură, acea natură ușor diferită, dar care sugera un fel de grandoare nebănuită. Aveam senzația că dacă m-aș fi afundat în acele păduri, spre nord, aș fi ajuns pe tărîmuri reci și neprimitoare, în întunecatele păduri nordice, unde vara abia dacă se simte și oamenii trăiesc izolați. Teoretic, știam că într-acolo era Canada și încă aproape o mie de kilometri de civilizație. De fapt, ne găseam la o latitudine chiar mai mică decît a Bucureștiului. Practic, însă, senzația aceea de înstrăinare pe care n-o depășisem complet în New York tindea să se acutizeze numai la gîndul acelor teritorii imense dinspre nord. Necunoscutul și depărtarea de casă se asociau în mintea mea cu frigul și urîtul, cu disconfortul, cu umbrele nordului, cu o ușoară angoasă, marcă a filmelor horror. Din nou filmele.
Și atunci am văzut în vale, spre malul rîului, un tren care părea ca de jucărie, șuierînd și înaintînd vitejește pe o linie șerpuită, chiar spre acele zone pe care mi le închipuiam reci și ostile. „E trenul de Albany”, mi-a spus profesorul. Mi-am zis atunci, și n-am uitat nici pînă astăzi: Albany trebuie să fie capătul lumii. Ei bine, cartea pe care am citit-o zilele trecute, Istoria secretă a Donnei Tartt, pe cît de bună, pe atît de lugubră, se petrece într-un ținut imaginar din statul Vermont… la nord de Albany.
