Tentația faustiană

În romanul distopic Oryx și Crake (2003), Margaret Atwood vorbește despre o pastilă numită BlyssPluss care îi face pe oameni fericiți și îi scapă de orice boală. Dar utilizarea pe scară largă a acestei pastile are un impact negativ asupra profiturilor firmelor farmaceutice, astfel încît acestea plătesc un producător de medicamente, HelthWyzer, pentru a introduce un virus în pastile care să-i îmbolnăvească pe utilizatori. HelthWyzer va putea apoi să-și dubleze profiturile vînzînd antidotul. „Cele mai profitabile boli din punct de vedere comercial”, explică omul de știință Crake, „sînt cele care produc o îmbolnăvire de durată. În mod ideal – adică pentru profit maxim –, pacientul nu ar trebui nici să se vindece și nici să moară, pînă în momentul exact în care își cheltuiește toți banii. E un calcul de finețe”.

Boala „ideală” a lui Crake este una care stimulează producția și vînzarea de antidoturi. O consecință regretabilă a acestui perfid plan de afaceri este că marea parte a populației globului moare.

A dori cu bună știință răul pentru a produce binele este ideea provocatoare a acestui roman. Ceea ce amintește de ideea renumitului specialist în economia dezvoltării Albert O. Hirschman, care vorbea de crizele „optime” – suficient de grave pentru a declanșa progresul, dar nu atît de grave încît să anihileze mijloacele necesare obținerii lui. Hirschman însuși susținea proiecte despre care credea că au șanse mici de reușită, pentru a crea „puncte de presiune” necesare progresului.

Toate acestea ne fac să ne întrebăm care e sensul evenimentelor extreme pe care mulți le prezic pentru secolul în curs, ca urmare a schimbărilor climatice – și, evident, care e semnificația unor calamități mai tradiționale și a foametei care probabil că ne vor afecta.

Sursa acestei ipoteze e de ordin teologic și prozaic deopotrivă: de ce a creat Dumnezeu o lume plină de suferință și de rele dacă e omnipotent și cu desăvîrșire bun? Unul dintre răspunsuri e, potrivit cărții lui Stephen Davies The Street-Wise Guide to the Devil and His Works, că Satana e inclus în creația lui Dumnezeu „pentru a pune la încercare credința și virtutea […] umanității.” Un alt răspuns ar fi că „răul e necesar pentru a desăvîrși binele”. Diavolul e astfel o „forță ostilă care produce și face posibil un bine mai puternic și mai deplin”.

Rolul Satanei în teodiceea creștină e așadar de a prilejui evenimente nefaste, care să provoace la rîndul lor o reacție necesară. Diavolul are rolul său atît în Paradisul pierdut al lui John Milton, cît și în Prometeu descătușat al lui Percy B. Shelley. Economistul Joseph Schumpeter a exprimat aceeași idee prin teoria sa potrivit căreia economiile progresează prin „distrugere creativă”.

Dar expresia prin excelență a acestei idei este Faust al lui Goethe. În introducerea „Prolog în cer”, Dumnezeu îi explică demonului Mefistofel problema pe care o are. Umanitatea, făcută după asemănarea lui Dumnezeu, are capacitatea de a progresa, dar este leneșă și nepăsătoare: „Activitatea omului atît de lesne lîncezeşte, / Odihna el prea grabnic şi-o doreşte”. Dumnezeu îl trimite pe Mefistofel să o trezească din torpoare, ca pe unul care „deși diavol, nevoit e să creeze”.

Asta e, oare, semnificația evenimentelor climatice extreme care probabil că vor veni asupra noastră? În fond, puțini sînt cei care cred sincer că lumea va atinge obiectivele stabilite de recenta Conferință ONU privind schimbările climatice (COP26) sau, chiar dacă o va face, că vom reuși să limităm încălzirea globală la 1,5 grade Celsius peste nivelul epocii preindustriale.

În recenta sa carte Decarbonomics & the Post-Pandemic World, economistul Charles Dumas prevede o succesiune de evenimente extreme asociate cu creșterea temperaturilor. Dacă încălzirea globală se stabilizează la valoarea de 1,5° C pînă în 2025, ne putem aștepta la o deșertificare mai rapidă în America de Nord și Africa, la încetinirea sau dispariția Curentului Nord-Atlantic pînă în 2100, la dispariția ghețarilor montani și a unei părți din regiunea arctică, la reducerea pădurilor tropicale și la uragane fără precedent în Atlanticul de Sud, care vor scufunda insule.

Un al doilea scenariu, în care creșterea temperaturii globale va depăși 1,5° C, prevede extinderea deșertului Gobi, dispariția crustaceelor și o regiune mediteraneană devenită aridă, cu incendii forestiere permanente. În plus, Miami, centrul Londrei, o mare parte din Manhattan, Shanghai, Mumbai și Bangkok se vor afla sub apă pînă la jumătatea secolului al XXII-lea, vor izbucni războaie pentru controlul asupra Arcticii recent dezghețate, topirea zăpezii Anzilor va provoca secetă în Peru și multe specii vor dispărea.

Al treilea scenariu al lui Dumas e și mai extrem. O mare parte a Africii de Sud și bazinul Amazonului devin deșert, India de Nord și Pakistanul sînt afectate de topirea zăpezii himalayene și furtunile sînt la ordinea zilei. Creșterea nivelului mărilor va scufunda New York, Londra, Țările de Jos și orașele australiene, iar boli tropicale mult mai periculoase decît COVID-19 se vor propaga rapid. Dumas nu face și alte previziuni, deoarece pagubele produse în primele trei scenarii „vor duce foarte probabil la măsuri drastice – luate și acceptate”.

Nu e nevoie ca astfel de evenimente catastrofice să fie înțelese ca judecată divină pentru a trage un semnal de alarmă. Chiar dacă gînditorii iluminiști credeau în progresul linear al rațiunii umane, atingerea unor grade superioare de gîndire și comportament ar putea depinde, în fapt, și de evenimente extreme. Istoria oferă din abundență exemple: al Doilea Război Mondial, bunăoară, a fost o precondiție necesară a constituirii Uniunii Europene.

Toate acestea nu înseamnă cîtuși de puțin că trebuie să facem în mod deliberat răul pentru a obține binele, după cum își imaginau că fac companiile din romanul lui Atwood. Iar crizele  „optime”, e cert, sînt imposibil de programat.

În plus, astăzi sîntem mai puțin dispuși să-i dăm dreptate lui Robespierre, atunci cînd spunea că teroarea e justificată dacă duce la virtute, deoarece teoria „prețului necesar” al progresului s-a confruntat cu atrocitățile stalinismului și hitlerismului. „Întîlnim situații”, spunea filozoful german Karl Jaspers în 1948, „în care nu mai simțim nevoia să-l citim pe Goethe, dar ne simțim în schimb atrași de Shakespeare, de Eschil sau de Biblie – asta, dacă încă mai putem să citim ceva.”

Faust rămîne, în tot cazul, „elefantul din cameră”, oaspetele neinvitat al modernității.

Robert Skidelsky este membru al Camerei Lorzilor a Marii Britanii şi profesor emerit de Economie politică la Universitatea Warwick.

Copyright: Project Syndicate, 2021

traducere de Matei PLEŞU