Taxe, paradis, pandemie
Ideea unui nivel global minim obligatoriu al impozitului plătit de corporații nu e neapărat nouă. La finalul lui 2019, ipoteza căpătase un pic de consistență după ce Organizația pentru Cooperare Economică și Dezvoltare anunțase că lucrează la o proiecție privind efectele unei astfel de initițiative. OECD explica atunci că e nevoie de o plasă de siguranță care să ofere guvernelor garanția că vor reuși să pună capăt tentației multinaționalelor de a-și ascunde profitul folosindu-se de paradisuri fiscale.
Zilele trecute, ideea a revenit cu forțe proaspete după ce ea a fost menționată într-un discurs al secretarului american al Trezoreriei, Janet Yellen. „Competitivitatea înseamnă mai mult decît grija pentru felul în care se descurcă companiile americane pe piața internațională de fuziuni și achiziții. Ea înseamnă și că trebuie să ne asigurăm că guvernele au sisteme fiscale stabile capabile să colecteze suficiente venituri pentru a putea investi în bunuri publice esențiale, că pot răspunde la crize și că povara finanțării guvernului este împărțită cinstit”, a spus doamna Yellen la un eveniment organizat de Chicago Council on Global Affairs.
Declarațiile secretarului Trezoreriei vin pe fondul eforturilor pe care noua administrație americană le face pentru a repara economia națională grav afectată de efectele pandemiei. Președintele Biden a anunțat și a reușit să treacă prin Congres un uriaș plan de redresare economică în valoare de aproape 2.000 de miliarde de dolari. Pentru comparație, efortul asemănător făcut de Uniunea Europeană are valoarea aproximativă de 672 de miliarde de euro, semnificativ mai puțin și mai puțin curajos.
În acest moment, administrația caută bani pentru a finanța acest program. Soluția evidentă este creșterea taxelor, dublată de o mai bună colectare. La prima parte însă, Guvernul întîmpină deja o opoziție fermă din partea mediului de afaceri și a republicanilor din Congres. Propunerea lui Biden este ca impozitul plătit de companii să crească de la 21% la 28%, adică mai puțin decît nivelul existent înainte ca fostul președinte Trump să opereze o reducere ale cărei efecte economice benefice au fost mult sub așteptări. La asta se adaugă și efortul de eliminare a păcătoasei practici de ascundere a profiturilor. Deja, în special în domeniul tehnologiei, mai multe state începuseră să adopte legi care forțau companiile să plătească măcar o parte din profit acolo unde acesta era realizat. O tendință despre care nu se vorbea mai deloc în urmă cu ceva vreme tinde să devină practică curentă și asta este, probabil, o grijă comună a Guvernului și corporațiilor americane.
Declarațiile doamnei Yellen pot fi interpretate, așadar, și în cheia unei tentative de a ține sub control dorința guvernelor de a-și lua revanșa în fața multinaționalelor care, ani de-a rîndul, legal sau ilegal, și-au exportat profiturile. Un astfel de val ar crea, peste tot în lume, o barieră fiscală uriașă ale cărei efecte asupra dezvoltării, comerțului liber și inovării sînt imposibil de prezis. Iar paradisurile fiscale sînt o problemă care ar merita o atenție mult mai mare. Tax Justice Network, o asociație de advocacy britanică ce militează pentru o legislație mai strictă în privința impozitelor plătite de corporații, estima la finalul anului trecut că guvernele lumii pierd anual 427 de miliarde de dolari în profituri dispărute prin jurisdicții exotice. Doar în insulele Cayman ajung în fiecare an 70 de miliarde de dolari din care nu se vor construi niciodată spitale, autostrăzi sau școli.
Comparația foarte potrivită făcută de TJN este cu nevoile mondiale în sistemul medical. Miliardele dispărute ar putea plăti 34 de milioane de salarii anuale de asistente medicale. Problema pare să preocupe și Bruxelles-ul, deși atribuțiile sale în domeniu sînt relativ scăzute.
„În fiecare an, din cauza a șapte paradisuri fiscale din UE, guvernele altor state membre ale UE pierd peste 40 de miliarde de euro. Nu putem permite perpetuarea acestei situații și am convingerea că, în contextul Mecanismului de Redresare și Reziliență, presiunea asupra guvernelor în cauză va crește. Comisia ar trebui să fie foarte clară: dacă paradisurile fiscale din UE nu își reformează sistemul fiscal, planurile lor de redresare și reziliență nu vor fi aprobate”, declara în noiembrie Paul Tang, europarlamentar olandez și proaspăt șef al unei subcomisii dedicate problemelor de fiscalitate.
Însă discuția aceasta e abia la început. Între timp, ori de cîte ori citiți despre cum statul român nu are bani pentru infrastructură sau auziți pe cîte cineva plîngîndu-se că România se împrumută prea mult, amintiți-vă că o parte din produsele și serviciile pe care le consumați sînt impozitate în Irlanda, Cipru sau Olanda. Nu știu cît contează asta, dar poate ar fi bine ca și acesta să fie un criteriu de selecție. Măcar pînă cînd Janet Yellen convinge guvernele lumii că impozitarea onestă e în interesul tuturor.
Teodor Tiţă poate fi găsit și la twitter.com/jaunetom.
