Tăcerile guvernatorului

În toamna lui 1991, Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional au decis să îşi ţină conferinţa anuală tocmai la Bangkok. Am fost, împreună cu Iolanda Stăniloiu, singurii ziarişti din Europa Centrală şi de Est acreditaţi la evenimentul care a durat o săptămînă. Eram un punct de atracţie, ce să zic! Pe la mijlocul săptămînii, delegaţia maghiară (cu tot profesionalismul în relaţii publice pe care îl invidiem la vecinii noştri) a organizat o conferinţă de presă în care punctul central era să sublinieze poziţia lor de fruntaşi ai clasei în ce priveşte privatizarea, reformele, liberalizarea economiei. A doua zi, relativ enervat (şi invidios), îi propun guvernatorului Isărescu să încercăm şi noi ceva similar. Dată fiind curiozitatea generală, ne făcusem ceva amici pe la Reuters, AFP, AP sau BBC şi aş fi putut încerca să mobilizez ceva colegi în sală. Guvernatorul nu a fost defel entuziasmat de perspectivă. "Ce să le spun? Nu am ce le spune. De-abia au plecat minerii din Bucureşti şi tu vrei să laud reformele din România? Lasă, ies eu cu declaraţii atunci cînd am cu adevărat ceva important de spus." Mi-am amintit de curînd vorbele astea. De-a lungul anilor ’90 şi din 2000 încoace, guvernatorul Isărescu şi-a făcut un obicei din a nu ieşi cu interviuri sau declaraţii publice decît foarte, foarte rar. Opinia instituţională a BNR este că şeful autorităţii monetare centrale nu trebuie să fie vreo vedetă media. Pare-se că obsesia luptei cu inflaţia s-a transferat şi în materie de apariţii publice. Prea multe apariţii înseamnă devalorizare. De aceea, zilele astea sînt neliniştit. Guvernatorul a "apărut" de două ori într-o lună! E groasă, mi-am zis. Dacă Isărescu ţine să transmită mesaje către opinia publică înseamnă că situaţiunea e gravă. Conţinutul a fost remarcabil: "nu ştim ce fel de criză traversăm, nu ştim cît va dura, nimeni în lume nu ştie exact ce se întîmplă". Aţi mai auzit în ultima vreme un mesaj public atît de smerit? Liderii politici de pretutindeni admit că sînt în criză, admit că recesiunea începe să bîntuie prin statisticile referitoare la ţările lor. Propun planuri de salvare, se ţin de summit-uri, se întîlnesc bi sau multilateral, încearcă să găsească soluţii. Care diferă de la ţară la ţară. Unii au importante rezerve pe care le-ar pune la bătaie (Germania şi China), alţii apelează la retorica protecţionismului (Franţa şi Italia), cei mai mulţi vin cu planuri de salvare din bani publici (SUA, ţările BRIC - Brazilia, China, India, Rusia şi cam toată Uniunea Europeană), Japonia contemplă recesiunea de două cifre cu nelinişte şi ezită, pe fondul unor mari scandaluri politice interne. Măsurile anti-criză posibile nu sînt multe. Se invocă facilităţile fiscale (SUA, în primul rînd), investiţiile în infrastructură în varii procente din PIB-uri, orientarea spre consumul intern (China) şi mai puţin spre pieţele externe, devenite nesigure. În programul american a intrat pînă şi subvenţionarea din bani publici a dezvoltării reţelelor de broadband (Internet de mare viteză), pornind de la constatarea că, la 10% mai mulţi abonaţi broadband, apar cu 1% mai multe job-uri. Combinaţia se face între următoarele ingrediente: investiţii publice destinate dezvoltării infrastructurii, intervenţiile pentru încurajarea creditării bancare, măsuri pentru creşterea cererii domestice. Combinaţia reprezintă un specific naţional. Fără nici o garanţie a succesului. Nimeni nu ştie exact ce şi cum va funcţiona. Te poţi crede în bucătărie. Cauţi o reţetă. Să pui mai multă sare, mai puţin piper, să laşi mai mult pe foc, să îl bagi la cuptor după aia? Cîte bucătării, atîtea reţete. Unele bucate reuşesc, altele nu. Tare mi-e teamă că, judecînd după "intensitatea" apariţiilor TV ale guvernatorului Isărescu în ultima lună (două), reţeta naţională a României nu este încă decisă. În timp ce, pe celelalte meridiane, dezbaterile publice se desfăşoară cu pasiune (firească, avînd în vedere că se pune în discuţie prosperitatea viitoarei generaţii), în România mai avem încă de schimbat şefi de agenţii şi regii. Media nu pune suficientă presiune pe autorităţi pentru a dezbate cumsecade feluritele ingrediente şi soluţii. Opoziţia este prea puţin numeroasă. Majoritatea este prea confortabilă. Dovadă, felul în care bugetul a trecut de comisiile parlamentare, "ca prin brînză" (expresie utilizată de una dintre televiziunile de ştiri). Sînt de acord că o discuţie despre investiţii publice, deficitul de cont curent şi rata de schimb ar fi, poate, moartea audienţei (prin comparaţie cu aventurile Magdei Ciumac). Cu toate astea, de combinaţia de politici publice care se încropeşte zilele astea va depinde, poate, prosperitatea copiilor stimaţilor producători de ştiri şi talk-show-uri. Poate nu sînt corect faţă de colegii mei de breaslă. Pînă la urmă, societatea românească înseamnă mai mult decît capetele vorbitoare de la televizor şi nu ar fi drept să punem doar în cîrca lor nepăsarea faţă de ziua de mîine. Într-un fel, deja îmi este dor de zilele în care guvernatorul tăcea.