Tabloidizarea reformei morale

"Adevărul nu se confundă întotdeauna cu dreptatea." Aşa ne anunţă pagina 2 din această revistă şi, mă credeţi sau nu, acum cîţiva ani am auzit replica asta în tren, într-un fel de glumă intelectuală. M-aş fi aşteptat ca deschiderea dosarelor să ne aducă măcar adevărul, iar cu dreptatea ne descurcam noi cumva. Acum, constat că ne aduce jumătăţi de adevăr şi nedreptăţi flagrante. Trebuie să folosim dosarele Securităţii, să vedem cine şi ce a greşit. Trebuie să avem criterii şi să atribuim culpe morale în funcţie de ce a făcut fiecare. Dar, deocamdată, dosarele ne folosesc pe noi. Zilele astea asistăm la spectacolul unei societăţi isterizate de amoralitate, care îşi descoperă latrina. Şi care zice că face curăţenie deşertînd latrina în mijlocul sufrageriei. Constat cu surpriză cîte resurse de indignare avem. O indignare direcţionată şi uitucă. Havel zicea că sîntem cu toţii vinovaţi. Ne enervăm cînd auzim asta, dar el nu a spus că sîntem cu toţii egal de vinovaţi. Se referea la tăcere, la acceptare, la supunere. Este uimitor pentru mine că un popor cu atît de puţini eroi atunci, devine zilele astea un popor de intransigenţi feroce, cel puţin prin reprezentanţii săi în spaţiul public. Nu vorbesc de comunismul timpuriu, de partizanii din munţi şi de prizonierii de la canal. Vorbesc de generaţiile mature din anii ’70-’80. Cîţi disidenţi am avut? E întîmplător că un fost poet de curte e al treilea om politic al ţării? Cam asta e reforma noastră morală: un poet care dădea interviuri în presa străină contra lui Ceaşescu este ponegrit de poetul lui Ceauşescu, iar presa reflectă chestia asta profesionist şi echidistant, fără context. Sîntem un popor fără context. L-am apărat pe Carol Sebastian spunînd că fiecare om are dreptul de a nu fi erou. Cîţi aţi fost eroi? Un popor de neeroi prin excelenţă găseşte acum infinite resurse de indignare împotriva celor care au certificate de neeroi. Am fost atît de jalnici să avem eroi cu certificate după Revoluţie, acum avem de la CNSAS şi certificate de neeroi. Neeroii fără certificate îi judecă la grămadă şi nediferenţiat pe neeroii cu certificate. "Pe mine nu m-au întrebat de sănătate securiştii", ăsta e semnul nostru de mîndrie. Sau "m-au întrebat, dar m-am fofilat şi am scăpat", ăsta e deja eroism naţional. Dacă ar fi să fim realmente intransigenţi, copiii de atunci ar trebui să ne întrebăm părinţii: dar tu ce făceai cînd Liviu Babeş îşi dădea foc pe pîrtie la Braşov? Eu nu zic asta, înţeleg cum era, că trebuia să supravieţuieşti. Dar eu sînt împăciuitorist; intransigenţii duri ar trebui să fie intransigenţi pînă la capăt, şi cu ei înşişi. Doar sîntem porniţi pe purificare morală. Mi se pare că ne exhibăm zilele astea vinovăţia morală. I-am găsit pe cei cu certificat de neeroi şi ni se pare că în toate cazurile asta înseamnă patalama de ticăloşi. Ei au făcut comunismul, noi am scăpat, noi am fost victime. Sîntem intransigenţi cu direcţie, ne indignăm birocratic, pe bază de dosar. Îmi dau acum seama că am vorbit 16 ani despre lucruri diferite. Credeam că ne e limpede tuturor că în dosarele Securităţii avem călăi şi victime şi între ei colaboratori cu vini individuale. Mie mi se părea că avem un context moral prin care o să judecăm dosarele, iar în acest context există eroi (ca Elisabeta Rizea), există victime care cedează, există oportunişti care se "descurcau" şi în acel sistem, există ticăloşi care toarnă din vocaţie, există complici voluntari ai sistemului, există ticăloşi puri, există ticăloşi care regretă. Şi credeam că vom dezbate, că vom şti adevărul. Nu e întîmplător că avem un singur peremist pe lista de colaboratori şi atît de mulţi din partidele anticomuniste. La PRM s-au dus securiştii, poeţii de curte, lichelele mici ale sistemului. Securitatea nu avea grija lor, doar erau oameni de încredere. Mediul burghez vechi, mediul intelectual, mediul cosmopolit erau ţintele, aici trebuiau oameni racolaţi. Dacă acum ne indignăm cu direcţie, mergem exact în direcţia spre care se focaliza şi Securitatea: intelectualii, burghezii, cosmopoliţii. Activiştii, securiştii, nomenclaturiştii, poeţii de curte sînt curaţi, ei nu colaborau cu sistemul. Ei erau sistemul. Nu e ironic că Ion Iliescu, el, activistul, ne îndeamnă la moderaţie? Îi iartă pe deţinuţii politici, ne cere să-i înţelegem, pentru că noi sîntem prea porniţi să mai înţelegem ceva. Nu cred în explicaţia Monei Muscă cum că îi apăra pe studenţi, cred că a manifestat un oportunism de tinereţe, a vrut carieră la oraş. E vinovată şi erau mai potrivite nişte scuze. Dar de aici şi pînă la lapidarea morală, pe care o practicăm cu bucurie, e cale lungă. Nu avem notele informative şi Mona Muscă zice că nici nu le-a dat. Nu ştim dacă a făcut rău cuiva. Reacţia mi se pare disproporţionată faţă de culpă. Cred că este şi rolul unei dezamăgiri. Cei care o simpatizau se răzbună pe Mona Muscă pentru că nu e atît de bună cum li se părea lor. Cei care o urau sincer pentru că părea onestă manifestă un fel de satisfacţie: vezi, că şi Mona are o pată!? Şi ce mai poza în sfîntă! Un fost colonel de Securitate care a ieşit la pensie şi s-a mutat acum cîţiva ani la mine la ţară i-a spus rînjind mamei mele: ei, ce zici, îţi mai place de Mona Muscă?! E un gen de satisfacţie manifestată la mulţi: toţi sîntem jigodii, să ne mai scutească moraliştii, bine ai venit printre noi, Mona! Acum avem alta pe cap: să publicăm dosarele pe Internet. Cine se va opune sigur e securist şi turnător, doar sîntem un popor eroic, dezgustat de colaboratorii dintre noi. Securitatea a confiscat viaţa privată a unora dintre noi, acum vrem să o punem pe net, să o dăm înapoi poporului. Să afle tot poporul ce amantă avea disidentul X, cu cine era prietenă disidenta cutare. Să terminăm munca securiştilor, să le facem loc în satul global! Să tabloidizăm reforma morală! Una este să îţi publici tu dosarul, cum a făcut Mona Muscă, alta e să ţi-l publice alţii, să îţi pună viaţa pe net. Ce păţim zilele astea e tot un fel de revoluţie, poate că ieşim mai buni din ea, nu ştiu acum, nu îmi dau seama. Dar acum traversăm etapa iacobină, cu candidaţi mulţi şi nediferenţiaţi la ghilotinare, după care ne vom opri şi ne vom întreba: "Cum a fost posibil?".