Surf prin post-adevăr
E cuvîntul anului. Sau semnul timpurilor. Spuneți-i cum vreți, dar englezescul post-truth are o semnificație mult mai grea și acuzatoare decît multe alte combinații de litere și sens care au deținut această onoare acordată de dicționarul Oxford în anii trecuți (vape, selfie, emoji…) Merită notat, poate, că 2016 e una din puținele dăți cînd lingviștii britanici și cei americani se înțeleg asupra celui mai influent cuvînt al anului.
Ce e post-adevărul? Post-adevărul e victoria emoției asupra faptelor. E triumful ostentativ al eului subiectiv asupra obiectivității. E lene intelectuală, e nerăbdare, intoleranță, oboseală ontologică și dorință de răzbunare. E simptomul universal al inabilității de a atribui tehnologiei conștiință sau de a recunoaște că așa ceva nu este posibil. Pentru că post-adevărul, în sensul care i-a fost descoperit și atribuit în 2016, nu este posibil fără tehnologie.
Ceea ce a făcut avansul tehnologiei în ultimii douăzeci de ani a fost, dincolo de orice altceva, să ofere acces la informație. Cine își mai amintește cum vorbeau profeții Internetului acum vreo zece ani știe că aproape toți prevesteau venirea vîrstei noi care urma să ne salveze nu numai de necunoaștere, ci și de minciună. Accesul nelimitat la informații, spuneau ei, ne va ajuta să creăm societăți mai bune, oameni mai umani (da, știu cum sună asta). Algoritmii și nepoții lor, roboții, sînt buni, blînzi și utili. A venit însă 2016 și ne-a arătat că algoritimilor nu le pasă. Le pasă însă oamenilor care, asemeni unor ucenici nepricepuți, au descoperit că își pot fabrica propriile rețete ale realității. Și cu ele, ca niște mici zei din profețiile antenumiților, își pot influența prietenii, familiile și cunoștințele. Nimeni nu a oferit, însă, miliardului de utilizatori Facebook, miliardelor de posesori de telefoane inteligente și grila de interpretare a copleșitorului val de informații care și-a găsit drumul către mințile și sufletele lor.
În post-adevăr, oricine își poate crea o realitate suportabilă. Rețeta are termen de garanție și, ca orice produs bine gîndit, o să ai nevoie de o altă rețetă pentru o altă realitate peste cîteva zile sau luni. Amestecul de fals și corect și posibilitatea de a-l propaga după impulsuri și dorințe de moment sînt parțial responsabile, ne spun azi realiștii, pentru victoria lui Donald Trump, pentru Brexit, pentru Erdogan sau pentru expansiunea Rusiei. Nu sîntem pregătiți, nu avem instrumente, iar lupta împotriva neonestității programatice sau accidentale e aproape imposibilă.
În România, am văzut post-adevărul atunci cînd Dacian Cioloș a fost înrudit de un site obscur cu George Soros. Cum ar fi putut să răspundă (fostul) premier miilor de share-uri ale acestei informații? Să le ignore? Să spună că nu e adevărat? A făcut-o cu o combinație de stupefacție și amuzament. Au existat consecințe ale acelei informații? Probabil că da. Va plăti cineva? Probabil că nu.
Tot în România am văzut post-adevărul – și aici risc, poate, supărarea unei părți dintre cititori – atunci cînd împotriva PSD s-a dezlănțuit aceeași campanie prăfuită de denunțare a comunismului. Dacă e un partid care e mai departe de comunism în România, acela e PSD. Aproape de autoritarism, de un subtil cvasi-fascism? Da, fără dubiu. Comunist? E stupid. Și, totuși, acest veșnic clișeu a fost folosit fără rezerve și, îmi permit să spun, fără inteligență. A fost ofensiv și incomod. Iar oamenii care au decis totuși să voteze și-au confecționat o altă realitate, în care promisiunile banale și pe jumătate inaplicabile ale PSD au cîștigat. În disputa post-adevărului (cred că am putea să îl numim și post-minciună, ar fi la fel de corect), PSD a oferit ingrediente mai credibile.
Se poate rezista avalanșei neoneștilor? Da. Sigur că se poate. Însă pentru asta e nevoie mai întîi de o conștientizare a pericolului și eu nu sînt așa de sigur că ne-am speriat suficient. Pentru că, dacă am fi făcut-o, sau dacă nu ne-ar fi convenit situația actuală, ne-am fi uitat înspre sursele de informație pe care le folosim. Am fi remarcat, poate, că, de libertarieni ce sîntem, refuzăm să vedem că nici o sursă de informații online românească nu trăiește strict din publicitate obținută onest. Nici una. Pentru că, atîta cîtă e, publicitatea merge la Facebook și Google, care plătesc puțin spre deloc înapoi comunității din care se finanțează. Site-urile de știri rămîn cu resturi și goluri pe care le umplu fiecare cît de etic poate. Am fi văzut, poate, că cea mai mare parte dintre televiziunile românești (acolo unde se cîștigă încă alegeri și se vor mai cîștiga) nu trăiesc nici ele din piață. În zona asta am fi putut să remarcăm și dispariția în irelevanță a televiziunii publice sau inactivitatea ridicolă a CNA.
Ar fi fost post-adevărul un cuvînt irelevant pentru România dacă toate cele de mai sus ar fi fost rezolvate? Nu, sigur că nu. Dar poate am fi fost mai bine pregătiți pentru rezultatele alegerilor pe care le facem (nu mă refer doar la Parlament). Sau poate mai puțin uimiți după exit-poll-uri. Și, mai ales, mai puțin dispuși, ca cetățeni responsabili ai unei democrații, să ne înjurăm vecinii care nu au vrut să accepte mica noastră realitate confecționată și consumată în bule confortabile.
Discuția despre știri false și realități confecționate ar merita, probabil, mai mult spațiu. Nu îl am la dispoziție. Mă întorc la lecturile mele, dintre care prima va fi un articol scris de un turc disperat în The Guardian. Se intitulează așa: „Truth is a lost game in Turkey. Don’t let the same thing happen to you“.
Aveți grijă ce citiți!
Teodor Tiţă este jurnalist. Îl puteţi găsi la twitter.com/jaunetom.
