Știri de pe frontul din mințile noastre
Pentru un consumator obișnuit de presă devine deja greu să țină pasul cu toate informațiile din și despre Ucraina. Iminența atacului rusesc, enunțată aproape zilnic, baletul diplomatic în care toată lumea discută cu toată lumea și toți fac apoi o vizită la Moscova, întrebările de tip „Ce vrea Putin?” / „Ce vrem noi?” construiesc o atmosferă generală greu de suportat.
Așa că va trebui probabil să îi înțelegeți pe acei oameni care schițează cîte o grimasă de lehamite cînd aud de Ucraina. Sigur că le pasă dacă e război sau nu, sigur că se întreabă dacă nu cumva viața pe care o știau se va transforma radical în următoarele luni, zile sau ore. Dar supraîncărcarea cu știri, speculații, scenarii și contrascenarii e deja copleșitoare.
Cu atît mai mult cu cît lucrurile vin după doi ani de pandemie, un an de discuții exasperante despre cît de sigur e vaccinul și într-o perioadă în care, pentru prima oară în decenii, vorbim (nu suficient) despre inflație.
Trăim zile ce par inventate ca un soi de test pentru rezistența la stres. Pentru verificarea convingerilor și principiilor pe care le-am afirmat implicit sau explicit în ultimii treizeci de ani. În momente ca acestea ne uităm în urmă și ne dăm seama că puteam construi mai mult și mai bine, ne puteam gîndi mai serios la cum apărăm ce avem deja și am fi putut, poate, să lucrăm mai mult la sublinierea lucrurilor bune din jurul nostru.
Dar nu am făcut-o și acum pare că întregul aranjament construit de generația aceasta stă să se rupă. Despre vremuri ca acestea am citit în cărțile de istorie și cam știm cum se termină lucrurile atunci cînd țesătura de încredere nu mai există. Însă oricît am încerca să tragem concluzii din experiențele trecutului, adevărul e că nu știm încotro mergem.
Ce avem sigur nu sînt televizoarele alea cu diagonală mare sau pașapoartele care oferă acces în aproape toată lumea, ci exact acele credințe și valori în legătură cu care unii dintre noi își pun acum întrebări în tăcere.
Am ajuns în acest punct plecînd din bezna unui sistem totalitar decrepit, izolat și paranoic și, dacă sîntem îngăduitori cu noi înșine, trebuie să recunoaștem că a fost un drum lung și nu chiar fără satisfacții. N-a fost nici fără piedici. Dar, șchiopătînd adesea și ezitînd aproape tot timpul, am trecut de ele. Această călătorie nu are voie să se încheie la primul obstacol mai serios. Consecvența dă, mai mereu, rezultate. Și putem verifica asta ușor. Ajunge să ne uităm la țările din jur.
Istoria modernă a României e o lungă înșiruire de dictaturi, de cretini mesianici ajunși în poziții de conducere și schimbări bruște de direcție. Pentru români, istoria e un vas în care au fost aruncați și pe care cineva îl zguduie din cînd în cînd pentru a le verifica reziliența.
Privite de azi însă, ultimele trei decenii reprezintă una din acele rare perioade în care vasul a fost zguduit mai rar și cu mai puțină forță. Am putut să ne tragem sufletul și chiar să ridicăm un pic privirea spre viitor. E ceea ce ar trebui să facem în continuare, indiferent dacă o țară vecină va fi invadată.
Pe de altă parte, cu sau fără umbre rusești deasupra noastră, adevărul e că apocalipsa încă nu a venit. Pentru prima oară finalul pandemiei pare aproape – mai toate statele încep să renunțe la restricții, războiul din Ucraina nu a început acum pentru simplul motiv că începuse deja de opt ani de zile odată cu ocuparea Crimeei, iar o privire pe titlurile presei românești ne arată că sîntem încă preocupați de meciuri de fotbal, scandaluri politice și starlete un pic ridicole. Încă sîntem ocupați cu normalul. Și asta nu e chiar cel mai rău lucru. Asta e reziliență.
Dacă e o bătălie care se duce acum, atunci ea nu e prin cîmpiile noroioase ale Ucrainei, ci mai degrabă în mințile noastre. Nu putem nega tensiunea din aer, nu ne putem opri să facem calcule cu variabile pe care nu le stăpînim, nu putem ține tot timpul ochii închiși. Oricît am încerca. Dar nici nu ne putem preda ca în bancuri cu armata franceză. Or, preocuparea față de chestiuni mărunte, fără nici o relevanță istorică, militară sau geopolitică, e probabil cel mai bun mod de a rezista acestor zile. Dacă au putut să o facă locuitorii din Kiev sau Lvov în ultimele săptămîni, sigur o putem face și noi. Sigur, de la conducătorii țării ne așteptăm la cu totul alte lucruri, dar nu despre ei e vorba aici.
Da, e multă incertitudine în jurul nostru. Poate mai multă decît ieri. Dar e vreodată liniște? A fost vreodată lumea lovită de serenitate? Dacă s-ar fi întîmplat asta, probabil azi nu mai aveam nici o religie.
Billy Joel ne-a avertizat acum multă vreme că nu există altă cale: We didn’t start the fire / It was always burning, since the world’s been turning / We didn’t start the fire / No, we didn’t light it, but we tried to fight it.
Teodor Tiță este gazda podcast-ului În Centru pe care îl puteți asculta pe oricare dintre platformele de distribuție (Apple, Spotify, Google etc.): https://open.spotify.com/show/5jSN6amOtenIsHn23aoOLQ.
