Spre ce se îndreaptă Franţa?

Un prim-ministru care declară că Franţa se află „în stare de urgenţă democratică“.

Un fost boxer care, pe un pod în inima Parisului, loveşte cu ură un poliţist. În numai cîteva ore, reţelele de socializare îl declară „erou“ şi în favoarea sa, în doar 48 de ore, se face o chetă şi sînt adunaţi peste o sută de mii de euro.

Un minister ale cărui porţi sînt sparte cu un vehicul de şantier, şi un înalt demnitar, purtător de cuvînt al guvernului, pe care gărzile sale de corp se grăbesc să-l evacueze şi să-l pună la adăpost.

Doi jurnalişti de la un foarte cunoscut canal de televiziune bătuţi măr de un grup de „veste galbene“ în oraşul Rouen. Un alt jurnalist agresat în oraşul Pau în timp ce transmitea în direct.

Ameninţări cu moartea sau cu diverse alte „repercusiuni“ trimise cîtorva zeci de deputaţi ai partidului de guvernămînt.

Primării din oraşe de provincie atacate de „insurgenţi“, lideri ai unor partide legale (de opoziţie) care refuză să condamne violenţele, sondaje care pun în lumină faptul că majoritatea francezilor sprijină mişcarea „vestelor galbene“ în ciuda dezlănţuirilor de violenţă din contextul manifestaţiilor.

O presă care s-a limitat timp de săptămîni în şir doar la prezentarea „obiectivă“ a faptelor, fără să-şi îndeplinească rolul pe care îl are, de apărătoare a democraţiei, şi fără să spună răspicat STOP! Semnalez totuşi o anumită „trezire“ din hipnoză: revista Le Point ieşea joi, 10 ianuarie, cu un titlu-avertisment pe copertă: „Dar cînd se vor opri toate acestea?“

Aş mai avea alte numeroase argumente, o listă extrem de lungă, în sprijinul afirmaţiei că, de două luni şi jumătate, Franţa parcă nu e Franţa. O spun, de altfel, şi numeroşi editorialişti străini: nu aceasta este Franţa cu care sîntem obişnuiţi.

În prezent, executivul de la Paris încearcă să iasă din criza „vestelor galbene“ printr-o mare dezbatere naţională. Sondajele arată însă că 70% din francezi nu cred în ea. S-ar putea să-şi schimbe însă opinia dacă vor continua episoadele insurecţionale, chiar „revoluţionare“, care au devenit un spectacol planetar de nouă săptămîni încoace.

Cacofonia ideologică a „vestelor galbene“ este atît de mare încît fenomenul rămîne în continuare un fel de OZN social. Altfel spus, un fenomen greu de definit, surprinzător prin amploarea şi prin persistenţa sa. Dar surprinzător şi prin naivitatea cu care se raportează la stat ca şi cum acesta ar fi o imensă vacă de muls, iar de o vreme n-ar mai vrea să-şi împartă cu suficientă generozitate laptele. Ideea că vaca s-ar putea să nu mai aibă lapte şi că statul-providenţă şi-a spus ultimul cuvînt nu le trece prin minte insurgenţilor. Se ştie însă că democraţia, prin însăşi natura ei, îşi favorizează inamicii cei mai violenţi. Democraţia franceză are în prezent un inamic interior redutabil, care, numeric vorbind, rămîne ultraminoritar, dar îşi amplifică în mod consternant mesajele prin noile „tehnologii“.

Mai mulţi istorici şi editorialişti au început să-i avertizeze pe francezi că „se joacă cu focul“. Deseori, spun aceşti experţi, insurecţiile reuşite nu sînt opera poporului, ci a gloatei. Acest ultim concept merită toată atenţia, pentru că într-o gloată dezlănţuită pot coopera, în momentele insurecţionale, toate tendinţele extremiste şi anarhiste, plus iluminaţi şi delincvenţi, asasini şi sinucigaşi, nebuni şi aventurieri, profitori de tot felul şi ideologi ai haosului. Editorialistul Franz-Olivier Giesbert aminteşte, în cel mai recent articol al său din Le Point, că Teroarea din 1793, în contextul Revoluţiei franceze, a fost „opera“ unui mic număr de „revoluţionari“, doar cîteva mii, în solda lui Robespierre.

Într-o carte intitulată Oroarea mediatică, filozoful şi eseistul Jean-François Kahn dă de înţeles că, la o adică, este preferabil ca opinia publică să aibă de-a face cu o „presă de partid“ decît cu un „partid al presei“. Or, există acest pericol în lumea globalizată, ca mediile de informare să se asocieze în mod malefic cu scopul unic de a furniza adrenalină cîtorva miliarde de consumatori de ştiri. Şi, în acest caz, misiunea de apărarea democraţiei şi rolul de contraputere se evaporă treptat.

Cînd democraţia franceză dă semne de îmbolnăvire, întreaga Europă are motive să se îngrijoreze. Cel puţin una dintre revendicările „vestelor galbene“ mi se pare, personal, extrem de periculoasă pentru întreaga Europă. Contestatarii cer de multe săptămîni adoptarea unui nou instrument decizional, pus sub semnul „democraţiei directe“, mai precis posibilitatea ca populaţia să poată convoca referendumuri. Mă întreb dacă nu se ascunde cumva aici scenariul unui Frexit. În ziua în care un milion de semnături vor putea declanşa în Franţa un referendum pe tema unei eventuale ieşiri a ţării din Uniunea Europeană, nimeni nu va putea garanta o victorie a pro-europenilor la un astfel de scrutin.

Caut, dar n-am găsit încă, în franceză, un echivalent al expresiei româneşti „a i se urî omului cu binele“. Sper totuşi ca francezii să refuze direcţia pe care le-o indică în prezent o ciudată gloată formată din extremişti şi din naivi. Franţa se află pe marginea unui vulcan, avertizează revista Le Point. Este momentul însă ca Franţa să evite o erupţie care ar putea distruge întregul edificiu european. 

Matei Vișniec este scriitor, dramaturg și jurnalist.