Soljeniţîn: întrebări care continuă să ne frămînte

Duminică, 18 şi luni, 19 noiembrie, un public restrîns a asistat într-un mic teatru parizian la un spectacol cu totul insolit: un fost ministru şi deputat francez a interpretat pe scenă Discursul de la Harvard al lui Aleksandr Soljeniţîn.

Contextul este unul comemorativ: pe 28 noiembrie se împlinesc o sută de ani de la naşterea scriitorului rus, dispărut în urmă cu zece ani, în august 2008. Franţa are multe motive să-şi amintească de Aleksandr Soljeniţîn pentru că la Paris a apărut pentru prima dată în limba rusă, în 1973, tulburătoarea sa carte Arhipelagul Gulag. Este romanul-mărturie care a scos din hipnoza comunistă un mare număr de intelectuali de stînga francezi şi vest-europeni, iar prin mediatizarea lui în Occident a contribuit poate cel mai mult la demolarea mitului sovietic. Filozofi precum André Glucksmann şi Bernard-Henri Lévy au fost puternic influenţaţi de Soljeniţîn şi au dat tonul regîndirii critice a marxismului în Franţa. Iar în 1975, prezenţa lui Soljeniţîn în emisiunea literară televizată a lui Bernard Pivot a avut efectul unui tsunami liberator într-o Franţă în care stînga dogmatică avea o imensă putere.

Tot în Franţa au avut loc şi cele mai aprinse dezbateri în jurul aşa-numitului „fenomen Soljeniţîn“, cu atît mai mult cu cît cel mai dogmatic partid comunist din lumea occidentală era, în anii ’60 şi ’70, cel francez. Scriitorul rus a declarat, cu un fel de sentiment de recunoştinţă, că în Franţa a fost cel mai mult citit şi cel mai bine primit şi înţeles.

Omagiul scenic adus lui Soljeniţîn de Hervé Mariton, vorbitor de limbă rusă şi bun cunoscător al literaturii ruse, s-a derulat într un loc numit Théâtre de Poche-Montparnasse – unul din acele teatre de buzunar care dau farmec peisajului cultural al capitalei franceze. Faptul că Soljeniţîn este celebrat într-un teatru de buzunar mi se pare încărcat de simboluri. Pentru că în prezent s a instalat un fel de jenă în jurul său, iar omagiile care i se aduc sînt şi ele cam „de buzunar“, adică discrete.

De fapt, scriitorul rus deranjează multă lume. Nimeni nu-i poate accepta în bloc, în totalitate, opera, ideile şi atitudinile.

În Rusia, Puterea preferă să nu-şi amintească de vehemenţa cu care Soljeniţîn a denunţat comunismul, deşi Vladimir Putin apreciază cu siguranţă pledoariile scriitorului în favoarea unui stat rus puternic, capabil să se opună Occidentului. În Statele Unite şi în Europa de Vest, Aleksandr Soljeniţîn este apreciat pentru capodoperele sale literare, dar nu şi pentru criticile sale, uneori viscerale, formulate la adresa Occidentului. Iar multe dintre paginile sale legate de istoria Rusiei, de relaţiile dintre ruşi şi evrei, precum şi de Revoluţia bolşevică sînt considerate ca fiind impregnate de antisemitism. Unii îi mai reproşează misticismul, alţii neîncrederea în democraţie…

Discursul de la Harvard a provocat un veritabil şoc în iunie 1978, cînd Soljeniţîn a vorbit în faţa a 20.000 de studenţi la încheierea anului universitar. Fără să-şi exprime nici cel mai mic sentiment de recunoştinţă faţă de ţara care îi oferise ospitalitate, scriitorul rus a demolat, de fapt, aşa-zisele „valori“ ale Americii. El a vorbit atunci, cu accente de inchizitor, despre slăbiciunile, materialismul şi declinul Occidentului, despre lipsa sa de curaj, despre superficialitatea sa, despre puterea incontrolabilă a mediilor de informare…

În mod paradoxal, Soljeniţîn plasează începutul decadenţei occidentale în perioada Renaşterii. Lui i se pare teribilă „eroarea“ făcută de om, aceea „de a se desprinde de divinitate, de orice forţă superioară lui“. Iar perioada Luminilor este văzută de el ca o adîncire în eroare întrucît separarea omului de divinitate a dobîndit o expresie politică şi juridică. Greu, greu de acceptat aceste idei, greu de digerat şi gîndul că un scriitor de geniu ca Soljeniţîn putea să fie pe de o parte un demolator al totalitarismului comunist, dar şi un fanatic al panslavismului rus şi ortodox.

Hervé Mariton, omul politic care a adus pe scenă acest discurs al lui Soljeniţîn, consideră însă că reflecţiile sale merită toată atenţia. Iată argumentele acestui pasionat rusofon şi rusofil francez: „Soljeniţîn este în căutarea dificilă a universalităţii, este în căutarea unui ideal. În Est, el a fost martorul totalitarismului, denunţat ca un lucru oribil. În Vest, el denunţă însă umanismul lui Erasmus, pe care îl vede scufundat în egoism. Soljeniţîn nu poate recomanda societatea occidentală ca pe un ideal pentru transformarea societăţii ruse.“

Frămîntările lui Soljeniţîn răzbat în mod dramatic din acest text incitînd la dezbatere. Chiar dacă Soljeniţîn pare să dea lecţii morale, ceea ce impresionează şi tulbură este sfîşierea sa interioară. Dezamăgit de Occident, convins că nu modelul occidental poate salva omul în general şi în nici un caz Rusia şi omul din Est, Soljeniţîn caută soluţii într-o zonă de înalte exigenţe etice (vecine, din păcate, cu utopiile primejdioase ale omului perfect).

A-l omagia astăzi pe Soljeniţîn reprezintă un necesar exerciţiu de memorie. Într-un articol publicat în Le Monde, Hervé Mariton constată că marele scriitor rus este oarecum uitat, mai ales că adversarul său principal, comunismul, a dispărut. Nu au dispărut însă alte forme de totalitarism (islamul radical stă la pîndă). Multe dintre neliniştile exprimate de Soljeniţîn la Harvard în 1978 rămîn foarte acute, cum ar fi cele legate de „libertatea de a face bine şi libertatea de a face rău“. În plină globalizare, dar şi în plină incertitudine europeană, aceste întrebări simple revin cu o forţă legitimă, de sorginte dostoievskiană. Orice ar spune unii sau alţii, Soljeniţîn, prin modul în care şi-a pus talentul literar în denunţarea comunismului şi a universului concentraţionar sovietic, a fost un mare european.