Sîntem prea obsedaţi de corupţie?

Vorbeam săptămîna trecută despre probleme ridicate de sondajele care măsoară percepţia corupţiei şi despre faptul că percepţia şi fenomenul ca atare par a fi două chestiuni diferite. Nu am inventat apa caldă, observaţia respectivă vine pe fondul unui scepticism tot mai accentuat în literatura de specialitate, privitor la măsurarea percepţiei corupţiei. Ivan Krastev (pe care l-am tot citat aici) aduce o critică necruţătoare acestor instrumente sociologice, arătînd că publicul din ţări foarte diferite, cum ar fi Polonia şi Rusia, răspunde în procente comparabile că trăieşte într-o ţară coruptă. Şi atunci care mai este diferenţa între semidictatura rusă condusă de oligarhii energetici şi democraţia poloneză acceptată în UE? Grea întrebare. Cel mai elaborat instrument pentru percepţia corupţiei este indexul anual al Transparency International. Problema nu este că indicele nu e bine făcut, ci ce anume măsoară el. Dacă aproximăm nivelul de corupţie prin Indicele de percepţie pe 2005, rezultă că Polonia e mai coruptă decît Tunisia, Columbia şi Cuba (or include şi disidenţii din puşcării în eşantion?), iar România e chiar mai coruptă decît Ruanda şi China. Indicele Transparency ne spune multe despre starea de spirit, dar mai nimic despre starea de fapt. Un instrument concurent este dezvoltat în momentul de faţă de organizaţia Global Integrity (www.globalintegrity.org). Ei pleacă de la ideea că e foarte greu să măsori corupţia în sine, fiind un fenomen atît de divers şi comis de oameni care în general au tot interesul să ţină secretul, iar percepţia corupţiei ne e utilă doar pînă la un punct. Aşa că propun o măsurare a anticorupţiei, adică a instrumentelor pe care o societate le dezvoltă pentru a limita corupţia. Indexul lor se referă la o mulţime de indicatori - de la presă şi organizaţii civice la alegeri libere, achiziţii publice şi parchete puternice - toţi măsuraţi de un sistem de raportori şi recenzenţi care ar trebui să limiteze subiectivismul. Indexul a fost aplicat pentru 25 de ţări şi acum se extinde. Va fi interesant dacă ne vom situa mai bine în indexul anticorupţiei decît în indexul percepţiei, unde stăteam jalnic. Revenind la teorie, se ridică întrebarea legitimă ce anume se poate face, din moment ce publicul tinde să creadă că multă gălăgie în jurul subiectului înseamnă că a crescut corupţia. Să revenim la Ivan Krastev. Paradoxal pentru un politolog liberal atît de influent, Krastev se arată iritat de discursul anticorupţie din zonă. Şi asta - spune el - pentru că a devenit o asemenea obsesie în fosta lume comunistă, încît totul este explicat prin acest fenomen. Sîntem săraci pentru că sîntem corupţi, sîntem subdezvoltaţi pentru că sîntem corupţi etc. Iar efectul pervers este că sînt delegitimate chiar guvernele care luptă cu corupţia. Explicaţia lui Krastev este că, cu cît un guvern încearcă să mişte lucrurile cu atît cazurile în sine sînt mai dezbătute şi mai controversate şi acest fapt nu face decît să crească vizibilitatea corupţiei. Ca să arunce cu totul în aer multe teme comune, Krastev mai spune că cu cît presa este mai liberă cu atît cinismul publicului creşte, pentru că oamenii tind să dea automat dreptate acuzaţiilor ridicate de presă, fără să mai aştepte verdictele instituţiilor (care întîrzie şi în care oricum nu au încredere). Mai mult chiar, toată această tevatură legată de corupţie nu face decît să dea apă la moară populiştilor, mai degrabă decît să rezolve problema în sine. Să recunoaştem că Krastev are darul de a te pune pe gînduri. Dar are şi dreptate? Sîntem prea obsedaţi de corupţie? Părerea mea este că nu. Chiar Krastev spune, în eseurile sale, că rădăcina corupţiei în fostele state comuniste vine din redistribuirea averii publice către privaţi, proces inevitabil, dar şi cumplit de arbitrar şi corupt. Or, dacă este aşa, reţelele formate şi consolidate atunci nu au nici un motiv să se desfiinţeze. Corupţii nu vor spune: gata, dom’le, am furat destul, acum sîntem o societate capitalistă şi democratică, terminăm cu matrapazlîcurile. Din contră, reţelele politice de corupţie se prelungesc pentru a acapara resursele publice care cresc, pe măsură ce societăţile şi economiile noastre îşi revin. De la privatizări trec la contracte de infrastructură şi aschiziţii publice. Şi nu poţi să pui un moratoriu pe discursul anticorupţie, pînă rezolvăm alte probleme, cum ar fi subdezvoltarea şi sărăcia. Măcar pentru că nu poţi să îi ajuţi eficient pe săraci cu un stat corupt, pentru că resursele care ar trebui să meargă spre ei au tendinţa să se piardă pe drum. Krastev confundă şi el puroiul cu microbul. Chiar dacă riscăm ca publicul să fie confuz pe termen scurt şi populiştii să devină mai vizibili, nu există altă cale. Aşa cum facem dosariada prost, cu confuzie morală şi victime colaterale, dar per total procesul este pozitiv, aşa şi anticorupţia trenează prea mult, naşte eroi aberanţi şi corupţi care pozează în victime, dar e un proces prin care trebuie să trecem. Aş spune că sîntem obsedaţi de corupţie atît cît trebuie. Şi cum politicienii nu au nici un interes să meargă pînă la capăt, e nevoie de presiune publică pentru a menţine procesul pe şine. Este soluţia propusă de Alina Mungiu-Pippidi în ultimul număr al prestigioasei Journal of Democracy (www.journalofdemocracy.com/articles/gratis/Mungiu-Pippidi-17-3.pdf). Articolul pleacă de la constatarea că foarte multe iniţiative anticorupţie au eşuat pentru că s-au limitat la a transplanta instituţii occidentale create pentru societăţile unde corupţia e o excepţie, în societăţi unde corupţia e regula şi este dirijată de la vîrful statului. Aici se manifestă ceea ce autoarea numeşte particularism, adică un mod de organizare socială caracterizat prin distribuţia bunurilor publice pe baze non-universalistice, rezervate unei categorii anume. În aceste societăţi - continuă argumentaţia - paradoxul face ca strategiile anticorupţie să fie adoptate şi aplicate chiar în cooperare cu elita de pradă care controlează Guvernul şi, uneori, chiar şi instrumentele anticorupţie. Corupţia este un fenomen politic şi poate fi limitată doar prin instrumente politice, cum ar fi reţeta propusă de autoare: coaliţii anticorupţie care să includă presa şi politicienii interesaţi de curăţenie, făcînd astfel diferenţa între ei şi ceilalţi. Fiind de acord cu concluzia Alinei Mungiu-Pippidi nu pot decît să constat că în societăţile unde statul este capturat şi corupţia a devenit regulă, este nu doar binevenit să avem un public obsedat de corupţie, este şi singura soluţie.