Simulanții doctorali
Un coleg universitar, care s-a ocupat multă vreme de administrația studiilor doctorale în instituția unde lucrez, ne spunea, în ultimii ani, exasperat, pe la diverse ședințe, că nu mai putea face față solicitărilor de amînare a depunerii tezelor de către candidați. Exasperarea nu venea atît din numărul uriaș al acestor cereri, cît din ineditul și exotismul „argumentării“ lor. De pildă, un doctorand l-a rugat, la un moment dat, cu lacrimi în ochi și haine cernite, să-i mai aprobe o „păsuire“ pentru terminarea lucrării – desigur, mult peste limita prevăzută de lege –, întrucît „rămăsese orfan“, recent, de ambii părinți și nu mai avea sprijin „moral“ și „material“. Colegul l-a privit stupefiat. Omul din fața lui se afla în jurul frumoasei vîrste de jumătate de secol. Și totuși, tehnic vorbind, dreptatea era de partea sa. Cum ai fi demonstrat „neadevărul“ motivației într-un asemenea caz?
Altcineva, o doamnă acum (e drept, mai tinerică decît orfanul anterior!), „a produs“, ca scuză, (eterna) „problemă de sănătate“. Gravă și mutilantă, a precizat ea cu fizionomie tragică, speriindu-l pe administratorul academic. Omul se și vedea, în imaginația-i galopantă, determinată de atîtea experiențe bizare, oferindu-și umărul, în minutele ulterioare, consolator, pentru ca doctoranda să plîngă, zguduită de sughițuri. Spre uluirea lui însă, tînăra scoase o recomandare medicală pentru ochelari (meniți să-i corecteze miopia). Ironic, gradul de alterare a capacității oculare, precizat acolo, era mai mic decît cel al profesorului implorat să-și dea acordul pentru prelungire. Și totuși, din nou, cine s-ar fi aventurat să susțină că miopia nu este o boală, una, la rigoare, cu potențial de morbiditate imens? Capabilă adică să afecteze, fundamental și necruțător, un efort intelectual onest?
În fine, un alt tînăr cercetător a intrat în biroul împricinatului arborînd o paloare astenică severă. Privea în gol și se ținea, nesigur, de pereți. Obrajii îi erau supți, grotesc, între mandibulă și maxilar, dezvăluind pomeți draculieni. A spus, cu voce de bolnav terminal, că se duce la spital pentru a fi internat de urgență, dar că se oprise pentru a mai obține o amînare de depunere a tezei, avînd în vedere sinistrele împrejurări. Profesorul a aprobat fără să crîcnească. Peste două zile l-a întîlnit, întîmplător, pe tristul suferind, pe stradă. Se schimbase spectaculos. Părea foarte vesel. L-a salutat, ceremonios, pe binefăcătorul său, întrebîndu-l amical: „Cum merge treaba la doctorate, dom’ profesor?“. Universitarul a stat mut, fiind sub impresia că tînărul se îngrășase subit. Demonstrează însă, dacă poți, că două zile de tratament miraculos nu puteau să repună pe picioare un muribund!
Într-o clipă de cădere nervoasă totală, colegul ni se plînse că se aștepta, din zi în zi, să-i intre în cabinet vreunul învelit în ghips (după modelul consacrat cîndva de faimosul general Stănculescu!), purtat, eventual, în căruț de un grup de bocitoare, și să-i solicite, prin mișcări spasmodice și icnete convulsive, un benign acord de amînare. Ce să fi făcut? I l-ar fi dat în doi timpi și trei mișcări. Apoi, credea el, respectivul s-ar fi ridicat în picioare, și-ar fi smuls bandajele, precum prințul din basm pieile rîioase de broscoi, și i-ar fi mulțumit, rînjind cu toți dinții: „Mulțam, dom’ profesor! Sînteți un lord, cum presupuneam. Mult succes în nobila dumneavoastră activitate academică!“. Complet marcat de „fantezia diurnă“, administratorul doctoral le imagina chiar și pe bocitoare azvîrlindu-și cojoacele ponosite și transformîndu-se în niște femei superbe.
„Animatoarele“ ar fi năvălit, la rîndul lor, peste profesor, strigînd, cu glasuri diafane: „Vrem și noi, vrem și noi doctorate, dooom’ șef! Hai că vă ruuugăm frumooos! Și să ni le prelungiți de pe acuum, că noi luuucrăăm muult noooaptea și dooormim ziuuuaa!“. Nu l-am mai întrebat pe coleg cum ar fi procedat în reveria lui, dar, observîndu-i puseul de melancolie, am fost convinși că ar fi aprobat orice. Totodată, am constatat că, probabil, în mod singular, o fantezie cu femei frumoase poate fi, în fond, un coșmar. De aici și concluzia rațională că, așa cum bine ne-a dovedit-o realitatea ultimului deceniu educațional românesc, în universul doctoral, toate regulile sînt răsturnate,. Pînă și cele oniric-freudiene! Mă gîndesc așadar că, în absența unui sistem pus la punct, de „deconstrucție“ a unor astfel de „construcții“, unica variantă de atac a statului ar fi de ordin medical.
Măsura va fi, în curînd, imperios necesară, deoarece condițiile de derulare a doctoratelor s-au înăsprit (firesc!), iar plagiatul va fi, în viitor, sistematic, pus la zid. Prin urmare, „prelungirile“ nesfîrșite vor ajunge, inevitabil, diversiunea prin excelență a „fentării“ rigorilor programelor doctorale, o formă de contraatac ilustrîndu-se astfel a fi de-a dreptul „vitală“. La ce mă refer, concret? Păi, la deschiderea unor clinici specializate pe „simularea doctorală“, unde doctorandul cu apetit pentru amînarea sine die să fie „tratat“ în maniera medicinei habsburgice, descrisă, cu atîta aplomb, de prozatorul ceh Jaroslav Hasek în volumul întîi al Peripețiilor bravului soldat Svejk în Războiul Mondial. Acolo, se știe, frontul se arăta, brusc, mai atrăgător decît statul în spital la „simulanți“. Cum decurgea însă terapia în cauză, vom vedea împreună săptămîna viitoare.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Studii de anglistică şi americanistică, Editura Junimea, 2016.
